Altfel despre riscul de a crede că fiecare nu se poate mărturisi decât lui însuși

Am primit, pe WhatsApp, următoarele rânduri: ,,Stimate domnule profesor, foarte bun articolul dvs. de azi. Tulburător, cam tăios, dar… ancorat în real. Totuși, eu cred cu tărie în prezența permanentă a Duhului Sfânt, și atunci medierea către iertarea păcatelor, măcar în fața propriei conștiințe, este un mic pas. Cu aleasă considerație”. Sunt gândurile unui cititor cu spirit hermeneutic, elevat, de caracter. Oficial, îl cunosc/ prețuiesc… Articolul către care sunt trimise varii accente axiologice (,,tulburător, cam tăios, dar… ancorat în real”) – ,,Riscăm să credem că fiecare nu se poate mărturisi decât lui însuși?” – îndrăznea ,,câteva priviri fugare către spovedanie/ spovadă” și sugera că ,,reabilitarea Tainei spovedaniei/ spovezii trebuie realizată. Rădăcini creștine, morale există pentru această necesară trudă”.
Acest ,,riscăm să credem că fiecare nu se poate mărturisi decât lui însuși” este, desigur, problematic. Homer a nuanțat printre primii virtuțile și pericolele riscului. Organizația Internațională de Standardizare a definit riscul ca „efect al incertitudinii asupra obiectivelor”. ,,Lucrurile mărețe se fac de obicei cu riscuri foarte mari”, ne spune Herodot. ,,Cine nu riscă nu poate spera” ne încuraja Schiller. Controversatul Joseph Fouché ne-a depănat o poveste întreagă, cu acel ,,Cine nu riscă pierde totul”… Îndrăznesc a crede că, fie și… consiliat doar numai de aceste voci, n-am oferit noțiunii de risc doar o conotație negativă. E drept însă că am luat însă în calcul perspectiva incertitudinii.
,,Totuși, eu cred cu tărie în prezența permanentă a Duhului Sfânt, și atunci medierea către iertarea păcatelor, măcar în fața propriei conștiințe, este un mic pas”… Acest măcar în fața propriei conștiințe m-a tulburat și m-a trimis către aceste rânduri, amintindu-mi de drama exilului interior. Provocat de profesorul Marius Manta, scriitorul, criticul literar de o rară profunzime a cugetării, am încercat să spun că exilul interior are un portret locuit de mari contradicții, zvârcoliri, dar și de speranțe… Ce este el? Deșertul în care Dumnezeu îți îngăduie să amenajezi un Eden și diavolul te înghesuie/ finanțează ca să construiești un iad?… O zonă minată cu dezamăgiri, așteptări, tăceri, strigăt și singurătăți optimiste?… O regăsire a Sinelui (excedat de ceea ce i se întâmplă) într-un univers particular?… Un univers de rezervă creat din încercarea de a te retrage din fața agresiunii celuilalt?… O retragere fără torțe într-o lume în care speri să (re)găsești, în sfârșit, kantian, legea morală în tine și cerul înstelat deasupra ta?… Efectul unei cumplite singurătăți care te invită într-un fel de a doua familie, mai ospitalieră, într-un trib care te ascultă?… Evadarea dintr-o lume în care ești împricinatul ei de serviciu?… Singura șansă a celui care bate la toate porțile, dar nu i se deschide decât poarta sa?… Refugiul într-o necunoscută cetate a Speranței?…
Da, dacă exilul interior al insului hăituit de real devine cronic, singura oportunitate a acestuia, căruia i-au fost tăiate toate punțile de comunicare/ empatie (de către politicieni, prieteni, instituții, angajator etc) rămâne, desigur, această spovedanie/ spovadă în fața propriului său… tribunal. ,,Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conștiința” , ne-a spus Kant… Conștiința proprie. ,,Acest mic pas” către regăsirea echilibrului sufletesc nu ni-l poate răpi nimeni; e un tezaur rar. Neîndoielnic, firesc ar fi să avem și șansa vindecării prin spovedanie/ spovadă, prin accesul la discursul psihoterapeutului, prin catharsis-ul mediat de cei din preajma supraviețuirii noastre, la leacurile așteptate. Chiar și de la politicieni am putea avea așteptări, dar, când ,,bordelul a ajuns o mănăstire față de politică” (Ileana Vulpescu), acest orizont de așteptare este bântuit de toate pustietățile care pot fi imaginate.
Da, atunci când zidurile exilului interior nu mai au porți de ieșire/ intrare, ,,medierea către iertarea păcatelor, măcar în fața propriei conștiințe” rămâne singura variantă de îmblânzire a asperităților sufletului, dar este regretabil că societatea nu ne oferă generos și celelalte șanse. Probabilitatea izbânzii mărturisirilor ar fi mult mai mare. Propria conștiință este însă bântuită de marile sale subiectivități. Pe mine m-a avertizat și dragul meu prieten Jean Anouilh, dramaturgul: ,,Glasul conştiinţei ar fi un sfătuitor mai bun, dacă nu i-am sufla tot timpul ce trebuie să spună”… Recunosc: și amicul meu franțuz mi-a dat ghes să răspund provocării din discursul distinsului cititor.