Ce început primăvăratic de an, cu temperaturi incredibile, mă simt de parcă aș fi undeva departe, pe un țărm al Mediteranei. Dar e doar o iluzie, pentru că sunt tot aici, la noi, în pestrițul iarmaroc balcanic, unde vezi același spectacol, doar cu alte măști, cum zice Eminescu în „Glossă”. Îmi păstrez ritualul de a reciti câteva pagini din Eminescu și Caragiale, la fiecare intrare într-un nou an. Și, în același timp, mă uit la ce se mai citește, ce se mai publică pe la noi, știut fiind că suntem la coada barometrului de consum cultural din Europa. Se scrie mult, și uneori chiar bine, sunt cărți remarcabile, dar nu acestea au și vizibilitate, aici având un mare rol marketingul. Iar lucrurile serioase, bine, profesionist făcute, pe scurt, valoarea, interesează doar pe foarte, foarte puțini. În schimb, Scandalul, sexul, asta da, se vinde, și, mai nou, biografiile de interlopi. Mai nou la noi, că în America e o modă de mult timp, în cultura populară. Și nu altundeva decât la Miami se afla junele teribilist, ahtiat după popularitate, bolnav de vedetism, Codin Maticiuc, când i-ai venit ideea să facă un personaj de carte din Nuțu Cămătaru, ieșit atunci din închisoare. Omul nostru e băiat de bani gata, milionar, fost crai de Dorobanți, țuțer de vedete adevărate, ajuns și el actor (după niscaiva cursuri), producător, dar și filantrop, a scris, așadar, „Viața lui Nuțu Cămătaru. Dresor de lei și de fraieri”. Cartea apărută la sfârșitul anului (bazată pe o aprofundată documentare a autorului, care și-a însoțit pe parcursul a 5 ani eroul, cu diverse ocazii) a avut un formidabil succes (s-a rulat un tiraj de 15 000 exemplare), fiind ceea ce se numește un bestseller. Obiectiv vorbind, e un semn că literatura non-ficțională capătă din ce în ce mai mult teren, oamenii fiind foarte curioși să afle lucruri care se întâmplă în realitate, în comunitățile lor. Interesează biografiile, autobiografiile, jurnalele, memoriile unor personalități, a unor figuri reprezentative din anumite domenii ale vieții publice, cărțile de dialog cu acestea. Și asta e de înțeles când este vorba despre niște vieți exemplare, ieșite din comun, a unor oameni cu destin, care au creat valori. Sunt cărți pe care, citindu-le, te simți îmbogățit, capeți un spor de cunoaștere, pătrunzi niște sensuri importante, ți se revelă adevăruri care te construiesc, te fortifică spiritual, sufletește. De ce și-ar pierde însă timpul cineva ca să citească mizerii despre și cu un interlop, un tip primitiv, care a făcut o mulțime de ticăloșii? Sigur că există și o fascinație a răului, a forței brute, a „eroismului” băieților răi, duri, care înfruntă sistemul, dar asta ține de subcultură, de imaturitate intelectuală, de lipsa simțului critic.
Mă întorc la Eminescu și la vorbele lui: „Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocți și superficialitățile sale”. Și la următorul citat, din păcate, atât de actual, care ne dă mult de gândit: „Pretutindeni, în administrație, în finanțe, în universități, la Academie, în Corpurile de selfgovernment, pe jețurile de miniștri, nu întâlnim în mare majoritate decât iarăși și iarăși acele fatale fizionomii nespecializate, aceeași protoplasmă de postulanți, de reputații uzurpate, care se grămădește înainte în toate și care tratează c-o egală suficiență toate ramurile administrației publice. (…) Continuăm a perpetua rămânerea la putere a unei clase de paraziți sociali oameni fără știință de carte și fără caractere, slugi ai oricărui guvern și ai oricărui sistem, dar dușmanii meritului și adevărului sub orice guvern și în orice sistem”. Alte măști, aceeași piesă.
