…MN…
Poetului şi editorului Ion Machidon Dan Sandu îi laudă, pe merit, revista „Amurg sentimental”, „o tribună mai deosebită a cuvântului trâmbiţat cu sufletul harismatic”, iar lui Nicolae Mihai, versul, adică „toiagul cu care Domnul sprijină cerul cu stele”. Ion Moraru este cel „trecut prin terfeloagele cărturăreşti ale limbii române”, în vreme ce Gruia Novac (nume întreg!) „se-nchină crucilor din ţintirim purtătoare de pasere-suflet şi crescute nefiresc, sub formă de moşi-strămoşi”.
…OP…
Pentru Alex OKO, „prinţ al penelului”, are o povaţă părintească: „Înveşniceşte-te voinţei divine de a turna în culori nebănuite poveşti nemaiauzite/ nemaivăzute la curţile de dor ale neamului care suntem”. Ochiul atent al lui Dan Sandu cuprinde şi întregul unui volum: „Eu…”, de Mariana Petec „probează măsura unui clocot sapienţial, proiectat prin cele popasuri prelungi în săli de lectură tăcute şi bine tăinuite ochiului indiscret, profan”. Precum altădată George Lesnea, „meşterul” Ioan Prăjişteanu „da cu flit gravorului de Gutenberg, conturând cu poleiala slovei străbune aripi şi nimburi de îngeri înalţi, tocmiţi sub forma statuilor de împrumut, curtate cel mai adesea de fericiri neghicite, incerte ca zborul anilor, toamna”.
…SUV…
„Viorel cel Mare” (Viorel Savin, adică) este pentru Dan Sandu, şi nu numai, „îmblânzitor de oglinzi şi puitorul de mine solare, sumeţindu-şi capul cu-ndreptăţită mândrie, asemenea macilor umblând blajin prin Grădina Maicii Domnului de la Naum”, „la cei 80 de ani crăiţi cu vrednicie”. Lui Corneliu cel Mare, aş zice eu (Corneliu Stoica), meşterul fără pereche de la Berzunţi îi preamăreşte osârdia de istoric trotuşean, căci „ce poate fi mai frumos decât să-ţi preumbli, tomnatic, fulguraţia unor amintiri de neşters prin zariştea ţinutului tău natal, pe strălucirea din Feţele Târgului [Ocnei], prin amiezile Parcului Nastasachi, mai ales dacă acesta poartă chip de Dochiţă fecioară ce-şi stâmpără setea din căuş de ape trotúşe”. Altcineva însă, Culiţă-Ioan Uşurelu, apare „convins de amăreala deznădejdilor înecate tot în cerneala unor ziceri numai de el ştiute şi suspinate amarnic în Singurătatea scrisului cu care l-a robit Domnul”. Scriitorul basarabean Traian Vasilcău, cel „urzit sub un sfeşnic de stea”, are o tristă bucurie: „Am izbândit! Suntem durerea/ Acestui neam uitat de astre./ Se-navuţeşte doar Puterea/ Pe seama lacrimilor noastre”. Prietenia literară Dan – Traian „umblă noaptea desculţă prin pământuri transilvane ca să-şi ostoiască oful în litaniile barzilor ardeleni care-au ţinut aprinsă, de-a pururi, candela pătimirii noastre”.
În loc de epilog
Umblat prin Capitală şi prin părţi de Românie, deschizător de cărţi bune şi refuzând scrisul de dragul scrisului, Dan Sandu îşi varsă oful (de fapt, un strigăt) îmblânzit de nevinovatele puncte de suspensie, dar păstrat ferm prin semnul exclamării: „… Astăzi… Mă-nspăimântă grafomania! În toate trebuie să fie o măsură!…”
