Acum un an
Mai precis „în ianuarie 2022, în preajma Zilei Naţionale a Culturii, asociată aniversării sublimului Eminescu”, Dan Sandu – căci el este învăţătorul nostru în ale prieteniei izvoditoare de bine suprem – se întoarce în timp şi-i provoacă pe „muşchetarii” (DOOM3 admite doar „muschetari”) Cenaclului „Comentar” din Bucureştiul anilor ʼ70 la rememorări duioase. Acestea şi altele încă, din vremuri mult mai aproape de noi, alcătuiesc paginile unui volum unic între cărţile anului încheiat cu mare zbucium.
Cognomen pentru autor
Petre Isachi aşază titlul („Prietenocraţia”) lângă noocraţie şi teocraţie, dar străin de birocraţie, de pildă. Cele peste 260 de pagini le-aş pune alături de „Cartea cu prieteni” (1979) şi „A doua carte cu prieteni” (1985), pentru că Dan Sandu e un Fănuş Neagu al zilelor noastre. Ca şi autorul brăilean, aristocratul cuvântului de la Berzunţi „este o comoară de suflet și de limbă românească proaspătă, iubitoare, ca prima rază de soare a dimineții care sărută chipul unui prunc nou sosit în lume…” (Ion Fercu).
ABCDE…
În ordinea, alfabetică, propusă de autor, îl cunoaştem întâi pe Toma Alexandrescu, cel care i-„a semnat, primul, certificatul de talent”, apoi pe George Anca, „merituosul cunoscător şi comentator al religiilor”, pe Adrian Botez, arheul emilbottian din Adjudul unui „dor fără saţiu”, pe Dumitru Brăneanu, „pururi răstignit «Pe muchie de poem»”, ori pe Romulus-Dan Busnea, „talentat rău de tot”. Pentru Radu Cange, Dan Sandu e cel ce a văzut cum „primăveri au înmugurit/ prieteşugul”, iar oneşteanul C.Th. Ciobanu l-a luat de braţ şi i-a „deschis uşa Cenaclului «Junimea nouă»”. Calistrat Costin se delectează cu „consoanele suferinde scoase ades/ la barbut”, iar „«lampadoforul» Ioan Dănilă” trece „ţinând la braţ pe distinsa Doamnă Limba Română”. În poezia lui Alexandru Dumitru, „fiorul religios indică maturitatea şi înţelepţia vârstei”, pe când Ştefan Epure „propune, săracul, iluzoriul panaceu menit să vindece rănile cronice ale unui organism căzut în letargie: Salvarea ar putea veni prin limbă,/ Tezaur preţios ce lumea ea o schimbă!…”
…FG…I…L…
Ion Fercu „se înstăpânea cu hărnicie prin curtea domnească a Spiritului de la Bacău”, „atent cronicar îndurerat asistând la fracturile Firii”, iar „despre personalitatea lui Valeriu Filimon […] nu poţi vorbi decât forjându-ţi slovele prin inimă”. Cornel Galben „ne propune perspective insolite de cuprindere şi de interpretare, de valorizare a mănăstirii din iubire”, în timp ce preoţii-scriitori Cătălin Ilie şi Petru Roncea se arată drept „păstorii de suflete fără odihnă şi prihană, cei dintâi chemaţi, mai ales întru cele ale culturii şi literaturii autohtone”. Lui Petre Isachi îi admiră, cu un paradox, „bucuria celui care decapitează cărţi ce nu se scriu niciodată”, pe când pe Adrian Lungu îl îndeamnă fără reţinere: „Spune-le necredincioşilor fără de vină că poţi turna, la o adică, în litere de foc, şi plânsul Timpului vechi împotmolit în tragismul dăinuirii ce suntem”.
Ioan Dănilă
