Alexa Visarion, pe scurt:  regizor și scenarist de teatru și film. Alexa Visarion, autoportret: ,,Autoportret?… Nu știu… Tăcere și furtună”. Alexa Visarion, prin ochii prietenului Gheorghe Geo Popa, fost student al său: ,,Dacă vrei să Înveți, atunci trebuie să ai un tovarăș de drum care să-ți deschidă ușa învățăturii și să te invite în camera Iluminării. Dacă vrei să Cunoști, atunci trebuie să-ți iei un tovarăș de drum, care să-ți deschidă larg orizonturile și să te pună în situația de a putea transmite mai departe ceea ce el însuși ți-a dăruit cu generozitate. Dacă vrei să FII cu adevărat, atunci trebuie să te însoțești la drum cu un OM, așa cum și tu, în tainicele tale gânduri, aspiri să FII. În oricare dintre ipostazele de mai sus, ALEXA VISARION este alegerea PERFECTĂ: profesor, inițiat în arta transmiterii cunoașterii, OM rar, întru toate desăvârșit”. Mă topesc și în fața portretului schițat de Iuliana Iustina Stănculescu: ,,Omul curcubeu, Omul pluricolor, Omul înstelat, Omul visării şi Omul spectacol s-au întâlnit cu toţii la o masă, în centrul fiinţei lui Alexa Visarion. În mintea sa, în vorbirea sa, în istoria sa, în mama sa, în soţia sa, în memoria sa, în copilul plâns, în surâsul strâns, în ochii săi vii, în umeri puri, în tot ce e trist, şi ce e «exist», cu care, mai ieri, ploua primăveri… Acesta e Alexa Visarion: un om care te face să încerci să faci poezii; naive şi discrete”…

Alexa Visarion, cel din culisele sufletului meu…  Alexa Visarion este neliniștea modernității, un dornic fără astâmpăr. Este cel care caută mereu, mereu, mereu: ,,Nu am fost peste tot, dar este pe lista mea” (Susan Sontag). I-am citit/ recitit eseuri, opinii, studii critice, dezvoltări  hermeneutice, variante de scenarii pentru teatru și film, mărturisiri, cărți, interviuri despre ființarea în infernul fierbinte, seducător, mereu migrator al regizoratului și mi-am trimis gândul pe steaua în care locuiesc nu doar metaforele visarioniene, ci mai ales nuanțele, altfelul elevat, teoriile hermeneutice răsturnate, privirile răstignite christic pe văzutul din cele nevăzute, pe neștiutul din cele știute și pe magia care te face să crezi că se poate spera la o lume și mai ospitalieră decât cea despre care Leibniz a spus că este cea mai bună dintre toate cele posibile. Am fost vrăjit de enigmele ,,spectacolului ascuns”, de avatarurile ,,destinului vocației”, de leacurile ,,împotriva uitării”, de ,,nostalgia valorii” (,,ibovnica de suflet a amintirii”). Alexa Visarion are cheile sufletului secret al limbii și ale  potecilor care urcă din prăpăstii către piscuri, este beat de stele și de smerenia neliniștii, de chin și iertare, de închipuirile fără hotare, de gândul că nimeni dintre noi nu este la înălțimea tragediei, arde la flacăra ,,orbirii întunericului din om” și și ascultă mereu glasul lui Zarathustra, cel care ,,îi cere vieții să cânte în loc să vorbească, să pătrundă taine”. Este cel care depune mărturie despre vânătăile fundamentale: ,,…împărăția mea este această lume a scenei explozive… Și pentru asta trebuie să mărturisesc starea de degradare, fie și online, a lumii noastre de astăzi, unde succesul e de larg consum și se reflectă într-o oglindă de celofan”… Preotul Constantin Necula îmi  spunea că a învățat mai multe despre Dumnezeu de la un medic legist, decât de la mulți teologi. Eu am învățat mai multe despre Dostoievski, de pildă,  de la Alexa Visarion, decât de la cei mai mulți dintre criticii literari.

Am cu domnia sa, relația clasică:  Novicele și Maestrul, atunci când sufletul îmi este asediat de spectacolul de film/ teatru. ,,Înainte de tăcere”,https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Enghi%C8%9Bitorul_de_s%C4%83bii ,,Înghițitorul de săbii”, ,,Năpasta”, ,,Punct și de la capăt”, ,,Vinovatul”, ,,Luna Verde”, ,,Ana”, creațiile sale,  m-au tulburat fermecător.  Când am văzut/ revăzut  „Nocturnele lu’ Leonida“, mi-am zis că spectacolul este ,,un bob de rouă care spală colbul cel greu de pe suflet și minte” și, deși nu sunt cronicar de teatru/ film, am îndrăznit să-mi las condeiul  pradă hormonilor imaginarului admirativ. Când mă gândesc la Caragialele său, mă apucă o milă infinită de toate manualele lumii în care  anchiloza stă tolănită peste sufletul cel viu al haimanaleianului.  Dar Alexa Visarion nu m-a lăsat să-mi lecuiesc sufletul doar cu zămislirile sale.  M-a (re) trimis spre Andrei Tarkovski și Ingmar Bergman, de pildă; pe care am început să-i percep și cu alți ochi; cu ochi visarionieni.

M-am întrebat: ,,Care este cel mai bun prieten al lui Alexa Visarion?”  Umberto Eco, spiritul  care i-a vorbit despre nefericirea creatorului? (,,Nefericit și disperat” este cel ,,care nu i se poate adresa unui viitor”  cititor/ spectator).  Micul Prinț, care i-a sugerat că  ,,dacă mergi într-o linie dreaptă nu poți ajunge prea departe”? Roland Barthes, care i-a spus că ,,marii clasici sunt eterni, tocmai pentru că se schimbă mereu. Fluviul e mai trainic decât marmora”? Avertismentul lui Karl Popper?  (,,Oricând o teorie îţi pare a fi singura posibilă, ia-o ca pe un semn că n-ai înţeles nici teoria, nici problema pe care trebuia s-o rezolvi”). Cântecul de lebădă al lui Nietzsche? (,,Creația: singurul surâs al tragediei noastre”). Lev Șestov, care i-a mărturisit că Dostoievski privea totul cu ,,ochii proprii”? („Or, dacă a fost scrisă «Critica raţiunii pure», ea trebuie căutată la Dostoievski, în «Însemnări din subterană» şi în marile romane pe care le-a generat. Ceea ce Kant ne-a oferit sub acest titlu nu este critica, este apologia raţiunii pure. […] Dostoievski, chiar dacă  n-a avut decât o idee foarte vagă despre Kant, a pus aceeaşi întrebare; dar viziunea lui este mult mai profundă. Kant vedea realitatea cu ochii omului comun; Dostoievski, ne aducem aminte, poseda proprii săi (sic!) ochi”). Andrei Tarkovski, care i-a vorbit despre prăpăstiile estetice? (,,Sunt prea multe ispite: stereotipuri, prejudecăți, locuri comune, idei artistice – altele decât ale noastre. Şi într-adevăr este atât de uşor să filmezi o scenă frumoasă, pentru efect, pentru aprecieri… Trebuie să faci un singur pas în acea direcţie şi eşti pierdut”.)  Ingmar Bergman, adoratorul lui Tarkovski? (,,Filmul este ca un vis. Nici o artă nu poate apela la conștiința noastră, la cele mai întunecate și mai ascunse colțuri ale sufletului nostru, așa cum face filmul”). Sau poate că Antoine de Saint-Exupéry, care i-a mărturisit totul despre frumusețe: ,,Cele mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute sau atinse, ci doar simțite cu inima”… Cred că prietenul cel mai bun al lui Alexa Visarion este altul: EL ÎNSUȘI, spirit credincios și cu optimismul aflat mereu în revizie/ reconstrucție critică, nuanțat și profund, original, cel pentru care imaginarul este modul esențial  de a salva viul din om, cel mai important agent al cugetării și îndrăznelilor.

 Visez mereu, de-o vreme, și la un portret pe care cineva i l-ar schiţa în manieră Picasso, din frânturi și lacrimi neplânse din cuvinte, din boabe de rouă nesărutate nici măcar de de răsărituri și din tăceri șoptite ale stelelor, ca unui frate de cruce cu ,,energia sufletului care trimite gândul spre Cosmos”… Poate că, slalomând printre interviurile, mărturisirile și credinţele sale, artistul plastic l-ar descoperi și pe: Poet (,,Amintirea sunt eu împreună cu cel părăsit de mine”); Filosof (,,În timp ce trăieşti, viaţa te trăieşte”); Cititorul de horoscop (,,Sunt Fecioară nebună. Pentru că sunt născut în septembrie când moare vara şi se naşte nostalgia”); Truditorul galerelor (,,Am învăţat cât am putut învăţa ironia, auto-ironia, sarcasmul, într-o conjunctură şi într-o conjuncţie în care tragicul le fiinţa”); Psiholog (,,Vitalitatea mea e întreţinută de nelinişte”; ,,Ideea de surpare există în mine. Mă întreţine neliniştea. Caut surpările dar am avut întotdeauna acest sprijin de la Dumnezeu să le înţeleg şi să nu devin victima lor”); Cel hărăzit (,,…am darul lacrimilor”); Ucenic (,,Teatrul m-a îndemnat să înnobilez suferinţa din mine. Să exprim revolta”); Rătăcitorul fericit prin subteranele Eului: ,,Am fost […] la Machu Picchu. Acolo era legătura între şarpe, panteră şi condor. Şi am fost întrebat de o colegă […]: «Unde te simţi tu?». Din păcate nu pot să fiu condor. Cred că sunt pantera care sare, dar nu zboară. Nu sunt nici şarpele pentru că mi-e frică, dar nu mă ascund. Deci sunt panteră care are saltul, un anumit tip de agilitate şi un anumit tip de risc. Trăiesc din raportul spaimă-frică-echilibru. Scrisesem o dată în România Literară: «Teama mea sunt temele mele»”; Privitorul care știe să vadă:  (,,Dar ştiu să privesc cerul. Ştiu să caut taina pădurii. Vreau să nu rămân în ceea ce sunt”); Cel tragic (,,…trebuie să simt râsul, trebuie să ating lacrima”); Dialecticianul: (,,Nu din siguranţă, ci din nesiguranţă capăt certitudini”); Căutătorul de viu: (,,Frica şi dragostea dau viaţă trăirilor mele”); Visător: (,,Călător printre stele. Să merg pe o altă planetă”)… Ar fi un alt gen de ,,Guernica”… Poate că dacă și-ar da mâna cei doi mari prieteni ai săi, Don Quijote și Mîșkin,  inocenții lumii, ar reuşi un tablou de poveste, unul zămislit cu suflet de copil. Și Picasso ar aplauda, căci ne-a tot repetat: ,,La doisprezece ani pictam ca Rafael, dar mi-a trebuit o viaţă ca să învăț să pictez ca un copil”…

…Acest portret pe care am încercat să-l schițez pentru Alexa Visarion nu are harul condeiului unui regizor, scenarist, critic de teatru sau film. Știu asta. Seamănă cu un portret ieșit de sub penelul unui îndrăgostit, mă vor acuza unii. Iar eu voi replica: ,,Dar de când nu mai au voie îndrăgostiții să picteze cu sufletul?”…  Aflat la o aniversare olimpiană a ființării sale, Alexa Visarion, aplaudat la scenă deschisă de spiritele care simt cutremurele seducătoare ale culturii și civilizației, este pentru mine gândul  mereu de veghe care aruncă imperial colbul de pe algoritmii anchilozați ai lumii, o istorie a cugetării care ne repetă fermecător că este periculos să ne înțepenim în credința că 2 x 2  ar putea să aibă doar rezultatul etern din manualele prăfuite de matematică.