Vremurile acelea sunt duse. Știm. Și nu de azi, de ieri. Știm și asta. După cum știm bine că ele nu se vor întoarce. E ca și cum ai reveni la telefonul fix sau la corespondența prin scrisori puse în plic și trimise prin poștă. Sunt duse vremurile în care fotbalul avea cadența sa. Și-ți permitea să ții minte lesne unicul marcator al finalei CCE din 1979, cine a ieșit Balon de Aur, trei ani la rând, între 1983 și 1985 sau care a fost gazda Euro 92. Erau vremurile în care știai pe de rost componența echipelor. Și le recitai dintr-o suflare, indiferent că era vorba de un club (Lung- Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu…) sau de o națională (zoffgentilecabrinicollovatiscirea…).
Rosteai ca pe Tatăl Nostru toți stranierii din Serie A- erau 32, câte doi de echipă- începând cu necunoscuții Trifunovic și Zahoui de la Ascoli, continuând cu perechea sud-americană a lui Avellino, formată din Barbadillo și Ramon Diaz și încheiind cu inutilii Jordan și Zmuda de la Verona. Și nu avea cum să-ți scape nici parcursul lui Didier Six, chit că francezul schimba anual echipa, ba, la răstimpuri, și țările: Cercle Bruges (Belgia), Stuttgart (RFG), Aston Villa (Anglia), Galatasaray (Turcia) și, între ele, Strasbourg și Mulhouse, Metz și Valenciennes…
Așadar, duse sunt vremurile în care cupele europene se jucau doar miercurea, iar campionatul duminica, mereu de la aceeași oră. Dar nu se vor mai întoarce nici măcar cele în care Campionatul Mondial presupunea o întrecere între 24 de echipe sau cele în care Balonul de Aur recompensa cu adevărat pe cel mai bun fotbalist al anului. Știm și ne-am împăcat și cu asta, chiar dacă, din prea-plin, fotbalul a ajuns să dea pe din afară. Se joacă în fiecare zi, se televizează absolut tot și se cheltuie sume inimaginabile pentru transferuri și nu numai pentru transferuri.
În acest vertij este firesc să uiți până și cine a luat Championes League anul trecut sau să ai nevoie de google pentru a-ți aminti marcatorii penultimei finale de Campionat Mondial. Și când crezi că le-ai văzut pe toate, explodează Saudi Pro League, campionatul Arabiei Saudite care reușește să facă ce n-a izbutit America și China la un loc. Și anume să devină noul El Dorado al fotbalului mondial. Un El Dorado în care salariile achizițiilor din această vară (de la Benzema la Milinkovic-Savic, de la Firmino la Koulibaly) depășesc 600 milioane euro, un El Dorado care, după ce pune mâna pe Cristiano Ronaldo e gata oricând să pună pe masă 120 de milioane pentru Zaniolo.
În fine, un El Dorado inclusiv fiscal, din moment ce, după primele șase luni, fotbaliștii stranieri nu mai trebuie să plătească taxe. În aceste condiții, Saudi Pro League nu este începutul sfârșitului ci chiar sfârșitul. Sfârșitul unui fotbal în care fiecare lucru (de la golul lui Trevor Francis în finala CCE din 79 la cele trei Baloane de aur ale lui Platini) avea rolul, dar și măsura sa. Transformat de mai multă vreme într-un ghiveci, fotbalul o dă, mai nou, pe șaorma. O șaorma cu de toate. În numele lui Al-Kebab și Al-Halal.
