Am publicat, la începutul acestui an, un roman: ,,Dac-aș fi fost Dumnezeu”. Eroul principal este un ofițer român de pe frontul afgan. A revenit mutilat acasă; fizic și psihic. O tragedie de familie. Pentru a înțelege ce se întâmplă în Afganistan, m-am împrietenit de multă vreme cu istoria acestei țări. Apoi am vorbit cu soldați și ofițeri care au fost pe acest front, dar și cu jurnaliști care au cutezat să călătorească în acest infern.
Pe unii i-am cucerit greu. Am citit mai mult în tristețile și tăcerile lor. Alții și-au pus sufletul și durerile pe tavă.
Vreme îndelungată, britanicii n-au reușit să impună afganilor nimic folosind sabia și glonțul. Brejnev, sfătuit chiar și de KGB ca să nu se aventureze acolo, a dat chix. NATO, cu SUA prim-solist, a eșuat lamentabil.
Drepturile omului au rămas să se zvârcolească în Afganistan în același iad. Cauza e una nenorocită: toate imperiile/ coalițiile care au dorit să impună aici ordinea lor au avut interese mascate: economice, politice, militare. Diplomația, negocierile, dialogul uman au fost doar mimate. Orgoliile lor de pretinse puteri invincibile/ jandarmi universali au adâncit criza, au lăsat în urmă dezmăț de moarte și dramă.
Uneori, discursul militarilor români de pe acest front a avut chipul celui din ultima conflagrație mondială, când, pe rând, aliații vremelnici îi plasau în avangarda măcelului. Am înțeles, de pildă, că în Afganistan, unde aveau o relație umană de excepție cu localnicii, militarii români n-au fost la început ținta ambuscadelor mortale, întrucât vulnerabilele lor blindate erau recunoscute după sigla armatei române.
Liderii Coaliției au decis însă ca și blindatele românilor să poarte însemnele NATO.
De-atunci, prăpădul și-a intensificat mendrele: 27 de morți și 200 de răniți. Despre cei cu sechele postraumatice nu vorbește nimeni. Afganistanul va rămâne în istorie și ca o tragedie a noastră.
