Profesor universitar doctor în Departamentul de Limbi şi Literaturi Străine, prorector și rector al al Universității „Vasile Alecsandri”, decan al Facultății de Litere, invitată să țină cursuri în Franța, Turcia și Italia, autoare de cărți, studii și articole, profesor de liceu, dar și de școală generală la țară și la oraș. Toate sunt legate de Adriana-Gertruda Romedea prin firele nevăzute (și totuși ușor de simțit pentru cei ce-au cunoscut-o) ale dascălului dăruitor ce nu și-a pierdut niciodată plăcerea pasionată de a preda franceza copiilor, adolescenților sau tinerilor.
– Doamnă profesor, ați ales ca motto cuvintele lui Alexandru Vlahuță: „În muncă e sănătatea, cinstea, puterea şi farmecul vieţii”. Pe jumătate în glumă, dar pe jumătate foarte serios vă întreb dacă nu cumva raportarea la muncă drept reper esențial al existenței poate să… sperie tinerele generații. Pe dumneavoastră nu v-a speriat munca?
– Mama ne-a insuflat dragostea de muncă, în anii când tata a fost deținut politic (Miclescu, familie veche boierească din Moldova, atestată printr-un ispisoc din 21 aprilie 1438 și apoi 1464, în care este menționat strămoșul ei, Stanciu Hotnogul, pârcălab de Hotin). Nu ne-a fost ușor în copilărie. Abia după 1964, sora mamei, care era maică la Paris, a putut să ne ajute material. Datorită ei, toți frații ne-am realizat visele. Cei care au lucrat cu mine știu că nu fac rabat de la muncă, iar studenții mei mi-au evaluat pozitiv activitatea la catedră. Ei mă cunosc ca un profesor exigent care îi laudă când fac lucruri bune, dar îi și dojenește când greșesc. Nu trebuie să-i sperie munca, oricare ar fi ea, pentru că nu putem trăi fără ea. Când eram în funcție, veneam prima și plecam ultima din universitate, neglijându-mi soțul și copiii. Tot în spiritul muncii i-am crescut pe Emanuel și Marilu. Acum, după 50 ani de carieră, pot spune că nu m-a speriat munca, niciodată.
– Pian la Şcoala de Muzică, din clasa a I-a până într-a VIII-a. Apoi, în 1964, campioană regională la gimnastică, a urmat tenisul de masă, unde ați fost campioană judeţeană la seniori de două ori, ați încercat și handbalul… Ați avut o copilărie și o adolescență destul de aglomerate. A fost dorința părinților, sau pasiunea micuței și adolescentei Adriana de a descoperi și a se descoperi?
– Mi-a plăcut sportul de mică, dar mama m-a lăsat să fac gimnastică dacă studiez și pianul. Eram patru copii și ea a dorit să ne dea o educație bună, mama făcând școala la Pensionul Notre-Dame de Sion, la Brăila. Sportul m-a învățat să fiu disciplinată, iar muzica m-a format estetic. Sora mea cea mare, Maria-Ioana, a studiat tot pianul, sora cea mica, Maria-Luiza, a studiat vioara. Fratele, Marian-Emilian, nu a avut aptitudini muzicale, el s-a dedicat handbalului.
– Și totuși, nu a fost nici muzica, nici sportul, a fost franceza! Cum de ați ajuns să faceți o pasiune pentru această limbă?
– La liceu, am realizat că nu voi continua aceste două pasiuni, ca meserie. Am mai spus-o și cu alte ocazii, visul meu era să devin medic stomatolog, dar soarta a hotărât altfel. În clasa a XII-a am început să mă pregătesc pentru admiterea la Limba franceză, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bacău. Când venea sora mamei în țară, le auzeam vorbind în franceză ca să nu înțelegem noi, copiii, ce spuneau ; erau lucruri de oameni mari. Am avut acea curiozitate de copil să înțeleg ce spun și am descoperit că îmi place să fiu dascăl.
– În 1970, admisă la Facultatea de Filologie din Bacău, Secția Franceză-Română. În 1973, absolventă. Ca să nu mai vorbim că între 1974 și 1978 ați urmat și cursurile Universității Bucureşti, Facultatea Limbi Străine, specializarea Limba Franceză – Limba Română. Apoi… cinci ani apostolat al profesorului navetist la Şcoala generală Răcătău, comuna Horgeşti, și încă zece la Şcoala generală Bijghir, comuna Buhoci. În total 15 ani de trezit cu noaptea-n cap, de hurducat cu autobuzul pe ger și zăduf, cu praful și aglomerația de rigoare. A fost doar simțul datoriei pentru tânăra dăscăliță-studentă, sau mai era ceva?
– Pe vremea aceea, primeai o repartiție de la Minister, în funcție de media de absolvire și nu aveai de ales. Mă trezeam la 5.30, alergam la Autogară să prind un loc în autobuz; nu circulau decât două curse pe zi. Le spun și acum studenților, care nu doresc să fie profesori la țară, că a fi dascăl este o meserie nobilă oriunde. Pentru a mă perfecționa, am continuat studiile la Universitatea București, la fără frecvență. Primarul din Horgești s-a exprimat, când m-am prezentat la post : «Are un amărât de Institut Pedagogic de 3 ani (Sorbonica era porecla) ». Am demonstrat mai târziu că am studiat și la adevărata Sorbona din Paris. Pe lângă școală și învățat, mai trebuia să facem și activități culturale în sat : serbări, atât cu elevii, cât și cu ceilalți colegi pe scena Căminului Cultural. Copiii mei de la țară cântau în limba franceză. Am avut o studentă de la Bijghir, fiica a doi elevi de-ai mei. Mă întâlnesc și acum pe stradă cu foști elevi care mă salută; asta înseamnă că nu m-au uitat.
– Anul 1990 v-a găsit profesor de școală generală în municipiul Bacău, un standard suficient și comod pentru majoritatea celor din învățământ, de atunci, dar și de acum. Nu și pentru Adriana Romedea, care pleacă la studii în Franţa. Și nu oriunde, ci la Universitatea Sorbona Paris, acolo unde obține diploma anuală de Limbă şi Civilizaţie franceză, dar și un Certificat practic de franceză comercială şi economică la Camera de Comerţ şi Industrie din Paris. Ce v-a mânat să mergeți înainte cu învățătura: ambiția, dragostea pentru limba franceză, sentimentul că nu erați împlinită la acel nivel?
– De mică am fost foarte ambițioasă, nu atât de talentată, dar foarte tenace ; sunt născută în zodia Scorpionului, ce să zic ! Înainte de Revoluție, am fost detașată în oraș, era un lucru nesperat, iar 1991, când toată lumea făcea bani, eu am cheltuit bani, ajutată de mătușa și de sora cea mică, Maria-Luiza, am plecat la Paris și am luat-o cu mine pe fiica mea pentru a învăța limba franceză. Astfel, am ajuns la Sorbona unde am descoperit finețile limbii franceze și, mai mult, pronunția ei. Studenții și absolvenții știu că fonetica limbii franceze este punctul meu forte, corectez din deformație profesională. La întoarcere, am predat câțiva ani la clasele bilingve din cadrul Colegiului Național „Vasile Alecsandri” din Bacău.
Colaborare de mare succes cu DEȘTEPTAREA
Puțini își aduc aminte că doamna profesor Romedea a excelat și în jurnalism la începutul anilor ’90, atunci când semna cronici de la Paris în cele două suplimente sportive – „Moldova sport„ și „Fair play” – ale ziarului DEȘTEPTAREA. Plecată în 1991 în Franța cu o viză pentru doar șase luni, i-a fost prelungită șederea și a studiat la Sorbona două semestre. Deci a stat un an, timp în care a trimis în exclusivitate pentru băcăuani corespondențe și interviuri sportive, o premieră în presa românească din acele vremuri. Tot unicat a fost zodiacul inteligent-cultural-psihologic prezentat în apreciata serie 144 de combinații între semnele zodiacale, mult gustată de zeci de mii de cititori. La fel de mult succes au avut și romanele franțuzești din colecțiile LES CLASSIQUES DE L’ESPIONNAGE și SELECTION DU READER’S DIGEST, traduse pentru prima dată în românește împreună cu cu regretata profesoară de franceză, Georgeta Olteanu. Doamna Romedea mărturisește că a tradus cu plăcere, pentru că avea cititori statornici care o întrebau când mai urmează un nou episod, pentru că în 1991-1992 nu toată avea lumea acces la cărți din străinătate, nu ca acum, când Internetul ne stă la dispoziție.
– Între 1995-1999 ați fost doctorand în domeniul Filosofie la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, pregătind o lucrare ce poate părea surprinzătoare ca tematică – Actele de discurs: o perspectivă semiotică. În 1999 vă susțineați lucrarea de doctorat, iar în 2001 vă era conferit titlul de doctor în Științe Umaniste, domeniul Filosofie. De ce acest doctorat într-un domeniu ce poate părea străin de preocupările dumneavoastră?
– În 1993 am dat concurs la Universitatea din Bacău, în prezent Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, Facultatea de Filologie și Științe, pe un post de lector de Limba franceză contemporană. O condiție să rămâi în învățământul superior este să ai doctoratul. În anul următor ni s-a alăturat, ca profesor asociat, regretata profesoară Maria CARPOV, reputat semiotician de talie mondială. Domnia sa a pus bazele Semioticii, ca disciplină de învățământ la Bacău, iar întâlnirile lunare ne-au deschis orizonturi noi tuturor colegilor. Eu am virat către Logică și Filosofie, alții către Filologie. Teza de doctorat a presupus o muncă titanică întrucât eu nu am studiat Logica în școală. Chiar i-am spus, în glumă, domnului profesor Petru IOAN, coordonatorul meu: „m-ați pus să învăț chineza fără profesor”. Am avut noroc de regretata profesoară Mirela ARSITH, care m-a meditat timp de un an de zile la Logică și mi-a fost consilier la redactarea tezei. Acum, privind în urmă, nu-mi pare rău alegerea acest drum, atât de dificil, întucât am avut ce învăța de la acești „MAGISTERI”. Am fost o deschizătoare de drumuri în doctoratul transdisciplinar și, după mine, alți colegi au studiat în acest domeniu. Doctoratul m-a făcut să gândesc logic unele aspecte ale lingvisticii și nu numai.
– Ați început cariera universitară ca lector, apoi conferențiar, profesor, șef de catedră… Nu a fost greu să o luați, încă o dată, de la capăt, într-o lume nouă, cu alte reguli, cu alte solicitări?
În cei aproape 30 ani de activitate în învățământul universitar, am urcat toate treptele : șef de catedră, decan al Facultății de Litere (un mandat) și trei mandate de prorector pentru programe de învățământ și activități studențești, la conducerea Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău. La 16 septembrie 2005, Primul Ministru al Republicii Franceze, prin Ministrul Educaţiei, mi-a conferit titlul de Cavaler al Ordinului „Palmes Académiques”, pentru merite aduse în răspândirea culturii și civilizației franceze. Sunt foarte mândră de medalia primită ! În 2016, am fost rectorul cu mandatul cel mai scurt, până la numirea noului rector, organizând alegrile. Numele meu este înscris pe plăcile de marmură a rectorilor, prorectorilor și decanilor, iar portretul meu se află în sala Senatului, în Galeria Rectorilor. Am multe realizări, amintesc doar holurile din Corpurile C și D. Cu studenții am realizat numeroase activități : Balul bobocilor, Cursul festiv, Împodobirea bradului, Spectacolul de Crăciun cu obiceiuri și tradiții. Împreună cu Președintele Senatului, prof. univ. dr. ing. D.h.c. Valentin NEDEFF, am înființat în 2019 trupa de dansuri populare „Pasteluri băcăuane”. Studenții veniți prin programul Erasmus s-au bucurat de atenția noastră. Liga studențească a organizat seri multiculturale și alte activități pentru a-i atrage să comunice cu studenții noștri.
– A fost de notorietate și în presă o întâmplare din 2006, când mai mulți sportivi campioni naționali și chiar europeni au picat o probă la definitivatul în învățământ susținut la Universitatea „Vasile Alecsandri”. Unii dintre ei au contestat notele, invocâd faptul că lor le-a ”cântat imnul” și ar merita alt tratament. Pentru profesorul Adriana Romedea există vreo scuză să nu știi răspunsurile la un examen la care te prezinți de bună-voie?
Ați pomenit de acel nefericit episod și am ferma convingere că a a fost un caz izolat. În sport, ca și în pregătirea unui examen trebuie depusă multă muncă și sudoare, dar se întâmplă să ai și eșecuri. Faptul că ai excelat într-un sport nu îți dă dreptul să pretinzi să primești totul pe tavă. Noi am avut mulți campioni naționali, europeni, mondiali și olimpici care au reușit cu brio la toate examenele. Eu le spun studenților mei : „prima condiție ca să iei un examen este să te prezinți”. Cei care au frecventat cursurile își vor aduce aminte de subiectele abordate și, cu siguranță, vor lua o notă de trecere. Cu zâmbetul pe buze le dau 10, dar și 4; își știu nota când au ieșit de la examen. Eu cer mult de la alții, dar și de mine însămi.
– Revenind la cuvintele lui Vlahuță despre importanța muncii, în 2022 mai crede cineva în ele?
Cuvintele lui Vlahuță au fost, sunt și vor fi de actualitate. În același spirit i-am crescut și pe copiii mei. Sunt studenți care muncesc pentru a-și plăti studiile, aceștia sunt cei mai sârguincioși. Având în vedere că am început o nouă etapă a vieții, mă voi conduce după următoarea cugetare: „Viața începe cu adevărat atunci când înțelegi că nu trebuie să dovedești nimic nimănui !”
– Doamnă Adriana-Gertruda ROMEDEA, pentru toate și pentru tot, vă spun cu respect «Merci professeur!»
