Oh, da, adevărata și miraculoasa revoluție nu se va sfârși niciodată! Când a început totul? Acum poate o jumătate de secol, în anul miraculos sau cam așa ceva, poate nu, cine știe?! Dar ce revoluție fantastică în inima unui copil! Să ieși din neant, așa, dintr-odată, într-o puzderie oceanică de lumină! Revoluție miraculoasă, cum altfel?
Siliciul și magneziul și hidrogenul și oxigenul și atomii și protonii și fotonii se nuntesc în niște câmpuri magnetice stranii care ies în puzderia oceanică de lumină și încep să gângurească, să vorbească, să șoptească, să plângă, să strige un strigăt de libertate! Da, frumoasa și nebuna libertate!
Dar oare există libertate cu adevărat? Și dacă trecutul, prezentul și viitorul sunt în același plan galactic? Care ar fi atunci sensul revoluției? Căci trebuie să fie un sens! Altfel de ce te-ai mișca de colo, colo, n-ai sta locului punând pe jar organele și organismele statale închistate, ruginite, revolute? Altfel de ce te-ai mișca de colo, colo enervând și scoțând din pepeni pe toți aceia dedați plictisului lumesc, lâncezelii, puturoșeniei mintale, furtișagului și ticăloșiei?!
Altfel de ce te-ai mișca de colo, colo aducând lumină sau frisoane nehotărâților, fricoșilor, celor aliniați, celor trântiți în genunchi, celor dezarmați, celor înfrânți? Ce ar fi să fie adevărata revoluție decât o stare miraculoasă a ființei, a acelei ființe curajoase și nebune, care, nebunește, se avântă dincolo de cotidian, dincolo de tenebre, dincolo de stătut și de inhibat, în contra tuturor preceptelor, convingerilor, procedurilor, legilor, opreliștilor și tuturor barierelor din lume?
Ăsta sunt eu. Și poate ești și tu. Și, poate, împreună, am putea schimba lumea. Dacă ai curaj, vino cu mine, căci pentru mine revoluția nu s-a încheiat. Nu avem o clipă de oprire, de răgaz, de derută. Uită-te în jurul tău! Sunt motive și îndemnuri nu pentru una ci pentru o mie de revoluții! În fiecare clipă, în fiecare secundă! Căci perversitățile, golăniile, ticăloșiile, manipularea și perversitățile și atrocitățile se țin lanț! Și atunci revoluția trebuie să fie în inima ta!
Cu revoluția în suflet, încă din copilărie, am știut tot timpul când se apropie o revoluție, când străbate din puzderia de lumină oceanică ce ne înconjoară într-un chip miraculos. Am dus cu mine revoluția toată viața. Am suferit pentru asta. Au încercat să mă trântească în genunchi. M-au trădat, m-au umilit, m-au batjocorit dar unde sunt acum toți acei nerevoluționari? I-a înghițit neantul lumesc, s-au dus.
Căci revoluția din suflet e cea care îți dă putere să înaintezi, să te străluminezi, să nu te lași doborât. Am dus cu mine revoluția toată viața și așa va fi mereu. Oriunde am fost, oriunde sunt, oriunde voi fi. Sunt o singură ființă, o revoluție magică. Și tu ești la fel. Poate că ai fost cândva subiectul știrilor pe care le duceam la ziare. Pretutindeni, peste tot, oricând. Ziarele unde am lucrat? Ziarele unde am respirat? Ziarele unde am tremurat, unde am nedormit încă din facultate, unde am mîncat un covrig atât de gustos, febril, revoluționar, vizionar? E un ocean de ziare unde am lăsat urma revoluției mele.
Un ocean enigmatic. Să numesc un anume ziar ar fi neomenesc, nefiresc, nerevoluționar. Sigur că iubesc toate ziarele, revistele, periodicele unde am scris cu o fervoare nebună. Îndrăgostit de real, de palpitul lumesc, revoluționar nestăpânit.
Am animat un ocean de publicații de toate felurile, valuri, valuri de știri, de reportaje-revolver, de nebunii, de anecdote sau de tragedii. Dacă e să vorbim pe șleau, atunci da, am dus cu mine oriunde am fost un crâmpei din revoluția mea. În rest, oh, am fost uitat pentru că lumea uită la miime de secundă.
Toate se văluresc nebunește către niciunde. Dar eu port cu mine revoluția mai departe, în largul oceanului. Căci nimeni n-a bănuit, de-a lungul timpului, că revoluția e în sufletul meu. Nu e o revoluție anume cu personaje, cu întâmplări, cu împușcături, trădări și zone crepusculare.
Nu. E o revoluție mult mai profundă. Și tocmai de aceea această revoluție nu se va sfârși niciodată. Și tocmai de aceea toți aceia care au încercat să mă trântească în genunchi n-au reușit s-o facă. În rest, istorii neimportante, uitate, fapte, întâmplări, evenimente care s-au dus în valuri, în larg, în inima oceanului lumesc. În rest, crâmpeie din viața oamenilor care s-au pierdut în largul oceanului lumesc.
Da, mi-a plăcut să fiu jurnalist, unul oarecare, acolo, neimportant, să mă pierd în palpitul lumesc, să străluminez, oarecum, realul înfrigurat. Și dacă am făcut ceva bun atunci trebuie să fi fost asta, o revoluție în gândirea jurnalistică. Am străpuns lentoarea căutând alt ritm al știrii de presă. Oriunde am fost, asta am făcut.
Nu e ceva nemaipomenit, e în firea lucrurilor. La scară galactică, lucrurile astea sunt ridicole, nici nu există se pare. Revoluția însă e regalul miraculos, e fata morgana, e marea încercare a ființei. Revoluția în sine înseamnă speranță. Iar dacă speranța moare, atunci omul moare. Tocmai de aceea revoluția e un fundament al ființei. Tocmai de aceea, a fi jurnalist, e ceva magic, e o eliberare, o mare nebunie și o frumos de disperată aventură.
Nu pot numi un anume ziar, o anume publicație, sunt enorm de multe în viața mea. Îmi asum această nenumire pentru că nu sunt important pe scena lumii trecătoare. Dar îmi asum o stare revoluționară nebună și frumoasă care mă însoțește încă din copilărie, îmi dă sens, îmi dă speranță, mă înaintează în marele ocean.
Ovidiu Bufnilă
