Tata fusese arestat. Refuzase să se înscrie în colectiv. Se așezase în fața tractorului care voia să-i are pământul. În casă, toți plângeam. În sat, mulți erau în situația noastră. Plângea satul. La școală, și învățătoarea mea plângea. Spunea că părinții trebuie să semneze cererea de înscriere în colectiv, altfel nu mă mai putea primi la școală. Dar nici ea nu credea în ,,idealurile” colectivizării. I se citea asta în lacrimi. Am auzit-o cum i-a șoptit mamei: ,,Ai auzit ce-a zis Dej? «Nimeni nu scapă de gospodăria agricolă, cum nu scapă de moarte»”.
Era primăvară. Fusese declarată încheierea ,,cu succes” a colectivizării, pușcăriile erau pline, mulți nu se înscriseseră, tragediile continuau. Unii s-au spânzurat, nașul meu s-a aruncat în fața trenului, pe unul l-au găsit ascuns într-un sipet cu făină, pe alții i-au adus de prin păduri. Ne luaseră și din curte aproape totul: căruțe, animale, unelte agricole… Peste câteva zile, în mândrețea noastră de căruță se lăfăia unul dintre bețivii/ leneșii satului, ajuns șef. Atunci am învățat să înjur. Dumnezei, biserici și cruci… Prietenul meu Titu, Dumnezeu să-l ierte, copil cu bun simț, m-a certat; înjurând, păcătuiam grav. Și-a umplut iute buzunarele cu pietre și l-a bombardat pe ticălos…
Când a ieșit tata din beciurile Securității, l-am așteptat ziua întreagă în drum. M-a luat în brațe și m-a mustrat: ,,Am auzit c-ai învățat să înjuri!”… Am pus privirea în pământ… O vecină, pe fază, m-a apărat: ,,Brava lui! A devenit bărbat!”…
Apoi, ne-au omorât caii pe care ni-i luaseră. I-au aruncat în pârâul satului. Trebuiau să fie înlocuiți de tractoare. S-au umflat caii în albia pârâului, lângă dealul Chetrișului. Noi, copiii, îngroziți, ne uitam la dragii noștri cai, plângeam și înjuram. Acum șaizeci de ani, primăvara, vă mai amintiți?…
