Pe 21 ianuarie 1973, ziarul Steagul Roșu din Bacău publica un articol remarcabil despre realizările Stației de epurare a apelor reziduale din oraș, o investiție inovatoare care avea un impact semnificativ asupra mediului înconjurător și asupra economiei locale. Articolul dezvăluia un proces tehnologic avansat de depoluare a apelor industriale și menajere, subliniind atât progresul realizat, cât și provocările cu care se confrunta personalul din cadrul stației.
Stația de epurare, parte a întreprinderii comunale din Bacău, reprezenta un pas esențial în procesul de restaurare a calității apei râului Bistrița, un râu poluat de-a lungul decadelor de activitățile industriale și deversările menajere. La acea vreme, stația de epurare funcționa în regim mecanic, având ca scop principal depoluarea apei prin îndepărtarea impurităților fizice și chimice, un prim filtru în lupta pentru igienizarea apelor.
Una dintre cele mai remarcabile realizări prezentate în articolul din Steagul Roșu era obținerea gazului metan ca produs secundar al procesului de epurare. Gazul metan, un produs folosit în cadrul tehnologic al stației și pentru încălzirea încăperilor, provenea din fermentarea nămolului rezultat în urma procesului de epurare. După doar câteva luni de funcționare, echipa de la Bacău reușise să capteze gazele din nămol, ceea ce nu se mai reușise în alte locații din țară, unde tentativa de captare a metanului dăduse rezultate limitate. În cadrul stației, procesul tehnologic fusese modificat pentru a asigura eficiența captării gazului metan, iar acest succes a reprezentat o realizare semnificativă în domeniul ecologic și industrial.
În articol, maistrul Vasile Călinescu, șeful stației, povestea despre cum echipa locală de muncitori a reușit să implementeze un sistem eficient de captare a gazului metan, obținând nu doar un gaz util, dar și o economie semnificativă de combustibil pentru încălzire. În 1972, stația economisise 130 de tone de combustibil de calorifer, iar pentru 1973, estimările indicau o reducere semnificativă a consumului de combustibil, de la 300 de tone la doar 50-60 de tone. Acesta era doar un exemplu al beneficiilor economice și ecologice aduse de această tehnologie inovatoare.
Un alt aspect al succesului Stației de epurare era reutilizarea nămolului rezidual. Acesta, bogat în azot, era folosit ca îngrășământ agricol, un produs valoros care adăuga o dimensiune suplimentară procesului de reciclare și regenerare a resurselor. Nămolul, după ce era tratat și uscat, devenea un îngrășământ de înaltă calitate, demonstrând încă o dată cum resursele naturale pot fi valorificate într-un mod sustenabil.
Eforturile depuse la Stația de epurare a apelor reziduale din Bacău contribuiau la curățirea râului Bistrița și la reducerea poluării aerului, dar și la promovarea unei economii circulare, în care resursele erau reutilizate eficient. Într-o perioadă în care preocupările ecologice începeau să câștige teren pe plan global, acest proiect local reprezenta un exemplu de viziune și aplicare practică a tehnologiilor de protecție a mediului.
Stația reînvia natura, transformând „apa moartă” în „apă vie”, o metaforă a regenerării și a echilibrului ecologic. Așa cum sublinia și maistrul Constantin Drăgan, prin succesul acestei stații, aerul orașului devenea mai curat, iar râul Bistrița, odată poluat, începea să fie din nou locuibil pentru fauna acvatică.
În concluzie, realizările Stației de epurare a apelor reziduale din Bacău descrise în acest articol din Steagul Roșu reflectă progresele tehnologice ale acelei perioade, dar și o viziune ecologică progresistă, ce a avut un impact durabil asupra comunității și mediului înconjurător.
