„Actorul are nevoie de aripi si de vise”

* interviu cu Florina Gazdaru, actrita a Teatrului Muncipal ”Bacovia” Bacau

– Doamna Florina, este pentru prima data când iau un interviu la ora noua dimineata. Cum dumneavoastra aveti repetitie de la 10, incercam sa stam de vorba la aceasta ora.

– Nu-i nimic. Eu ma trezesc dis-de-dimineata, am copil care merge la scoala, iar pentru somn imi ajung 4-5 ore. Ma remontez foarte repede. Fiica mea face 17 ani, in august…Este in clasa a X-a.

– Cum se descurca o mama cu un copil de 17 ani, mai ales fata?

– Greu, greu, eu sunt Capricorn, ea este Leu. Este o lupta continua, are personalitate…

– Va aminteste de vârsta când, la fel, va cautati drumul.

– La 18 ani am intrat in teatru.

– La 17 jucati teatru in liceu.

– Jucam. Jucam in trupa de teatru a liceului, in brigada artistica, cum era atunci, la „Cântarea României”, am facut balet, dans modern, o groaza de minuni. Am fost la clasa speciala de gimnastica pâna in clasa a opta, pe urma am intrat la „Alecsandri”, la Chimie-Biologie, pe diploma mea scrie Laboranta.

Viata te invata sa alegi, sa vezi calea

– Ce rol joaca intâmplarea in viata unui om, a unui artist? Stiu ca o intâmplare v-a dus definitiv catre teatru?

– Era pe atunci o competitie, „Primavara tinerelor talente”, la un spectacol, m-a ascultat actorul Florin Zancescu, era in juriu, si, la final, mi-a zis daca nu vreau sa dau la teatru. Am zis ca nu, insa mi-a intrat in minte, le-am spus parintilor, iar reactiile au fost de 1-1, mama ma sustinea, tata a fost mai retinut. Mama a si fost cu mine la examen, la Bucuresti. Era in 1988, am fost 77 pe patru locuri. In comisie erau Olga Tudorache, Dem Radulescu, iar eu m-am clasat cu doua locuri sub linie. A fost ceva pentru mine. Examenul a durat trei saptamâni, probe peste probe. M-am consolat cu un alt examen, aici, la „Bacovia”, l-am luat, actor cu studii medii, atunci se putea. Pe parcurs mi-am facut studiile, la Cluj, la Universitatea „Babes Bolyai”, Facultatea de Teatru si Televiziune. Au trecut 27 de ani.

– Cum priviti acum in urma, cu mânie, cu nostalgie, peste câteva zile impliniti o frumoasa vârsta.

– Nu-mi ascund vârsta, am 45 de ani. Nu cu mânie, ar fi pacat. Viata este scurta, nu stii când se apropie capatul. Nu-mi fac bilanturi, dar, in ultimul timp, trecând prin mai multe evenimente, am invatat sa iau partea buna, pozitiva, a vietii. Eu sunt cam pesimista, insa viata te invata sa alegi, sa vezi calea.

– S-a incheiat un an, 2014 a fost, pentru dumneavoasta, unul bun, premii la Gala Star, roluri importante.

– Da, si cu bune si cu mai putin bune. De foarte mult timp imi doream sa fac un spectacol la Gala Star. Pe atunci eram sotia directorului si mi se spunea ca este un conflict de interese, daca particip in Gala. Imi doream de mult sa lucrez cu Firuta (Firuta Apetrei, actrita si regizor la „Bacovia” – s.a.), are mâna buna, cum se spune, ea a lucrat si cu Daniela Vrânceanu, când a luat premiul la Gala, si cu Eliza Judeu. Am vrut sa vad ce pot sa fac singura pe scena. La inceput ne-am gândit la un colaj cu femeile lui Caragiale, jucasem in multe piese ale dramaturgului, timpul era scurt, Firuta a gasit insa acel text, “Eu, mama si bunica”, a zis ca mi se potriveste, am lucrat spectacolul in trei saptamâni, premiera a fost direct in Gala. M-am bucurat pentru premiu, s-au adaugat si alte doua, pentru voce, pentru interpretare. A fost un spectacol bun, greu, trei personaje, fata de 17 ani, femeie de 44, bunica apoi, in final. Faptul ca am reusit, mi-a dat incredere, a contat foarte mult, mi-a aratat ca pot.

Nu sunt o vedeta, sunt un actor normal

– Spectacole, festivaluri, repetitii, premii, aplauze, chemari la rampa, flori. Ce ramâne dupa toate acestea?

– Dupa? Este parte pe care publicul nu o vede, si este normal sa nu o vada. Nu o vede nici inainte si nici dupa spectacol. Nu stiu, poate multi cred ca este o meserie usoara. Dar nu e, câte ore de munca, de repetitii, lectura, de emotii, lacrimi, de suferinta uneori, o iei mereu si mereu de la capat, joci cu temperatura, cu probleme acasa, in teatru, nu sunt bani, de multe ori jucam in conditii grele, in turnee, in sali neincalzite. Care-i multumirea? Ce spuneati: aplauze, flori, faptul ca lumea vine la teatru, vine sa te vada, sa vada altceva in afara de viata cenusie de pe strada, de la serviciu, poate si de acasa. Cu atât ramâi, insa eu vreau sa joc mereu, nu pot fara teatru, el este viata mea, uneori strâng din dinti si urc pe scena, se trage cortina, spectatorul, prima replica… Spectacolul a inceput.

– Ati refuzat vreun rol?

– Niciodata. Am jucat in roluri care nu mi-au placut, se intâmpla, dar a trebuit sa joc, sunt profesionist. Am dus si tava, am avut si doar doua replici intr-un spectacol, spuneam de doua ori “Saru’mâna”, atât. Am jucat si roluri principale, multe, bune, frumoase, in care am fost fericita. Sunt un actor normal, un om normal, nu sunt vedeta, am o meserie, o fac cu placere, ma stradui, muncesc. Noi formam publicul, noi suntem vinovati daca nu mai vine la teatru. Ma bucur ca tinerii au inceput sa vina la teatru, ii vad in sala, este un mare câstig.

– Sunteti bacauanca, multi va stiu si cu numele de Nitu, v-ati pastrat numele sotului?

– Da. Am cazut de acord sa pastrez numele de Gazdaru.

– Vorbiti cu detasare de acel divort.

– Acum, da. Viata m-a invatat. Asa a fost sa fie, nu suntem primul cuplu care se desparte. Va spuneam ca am invatat sa iau partea pozitiva a lucrurilor. N-am crezut niciodata ca se va intâmpla. Nu stii niciodata ce-ti ofera viata, mâine, peste o luna… Sper sa fie bine. Fiica mea a fost, o sa va surprinda, cea care m-a sustinut, care m-a ridicat in perioada asta, de aceea, pentru ea trebuie sa lupt. Stiu ca nu poti opri gura lumii, cum se spune, fiecare are dreptul sa spuna ce doreste, eu merg mai departe. Uneori ma duc acasa si plâng, ma consum, sunt si eu un om. Nu?

Ce ne-am face fara vise?

– Ce face Miruna? Va urmeaza in cariera?

– A facut balet, a fost la Liceul de Arta, a studiat baletul, a vrut sa mearga inainte cu clasa de balet, s-a razgândit, a dat la „Vasile Alecsandri”, ca si mine, nu mai vrea sa se faca balerina, este intr-o trupa de teatru, ACT se numeste. Anul trecut vroia sa dea la teatru. Am avut o discutie cu ea, i-am explicat cum stam cu teatrul, cu salariile, cu viata. Acum zice ca nu mai vrea la teatru. Cauta. Vom vedea. Important este ca o iubesc si, sigur, o voi ajuta, o voi sprijini in tot ce vrea sa faca. Ce este mai important pentru un parinte decât copilul, fericirea lui? Traim pentru ei, vine vremea când traim prin ei.

– Ce ati vrea sa jucati?

– Nu stiu, ma bucur pentru fiecare rol…poate…am visat…Da, am avut o perioada când imi doream sa joc Dorulet din „Visul unei nopti de iarna”, de Musatescu. Mi s-a parut ca ma potriveam cu personajul, ca aveam ceva in comun. Nu s-a putut.

– Mai visati?

– Sigur, ce ne-am face fara vise? Ce mai visez? Sa joc pâna la pensie, sa joc foarte mult, sa fie roluri bune, pentru mine, pentru colegi, pentru spectatori, sa aud mereu aplauzele, sa ma bucur impreuna cu ei. Nu-i frumos?

– Actorul iese la pensie?

– Au fost fortati sa se pensioneze. Stiti ce inseamna asta? Li s-au taiat aripile. Cum sa traiesti fara aripi? Fara vise… Teatrul este viata noastra, este familia noastra, in care invitam sa intre si spectatorul.

– Va multumesc pentru timpul acordat, va asteapta regizorul, când va aparea articolul va fi ziua dumneavoastra de nastere, va urez La multi ani!, multe bucurii si impliniri. “Saru’ mâna”.

– Multumesc foarte mult. Va invit la urmatoarea premiera, am si eu un rol.