ACCENT: Traim sub talpa lui Farfuridi

Revista "România literara" publica într-un numar recent un supliment dedicat Anului Caragiale, conceput în doua sectiuni; prima este o ancheta în rândul scriitorilor, acestia fiind întrebati Cum îl citim pe Caragiale, astazi?, iar cea de-a doua cuprinde un dosar critic. Opiniile sunt foarte diverse si interesante, asa ca m-am gândit sa fac o scurta prezentare a lor, alegându-le pe cele mai frapante. Prozatorul Radu Aldulescu vede în nenea Iancu un precursor si un maestru al neorealismului din filmul italian, si mai ales al lui Fellini, "prin felul în care surmonteaza kitsch-ul, dându-i târcoale si exacerbându-l prin recuzita de travestiuri carnavalesti". Adrian Alui Gheorghe se întreaba: "De ce, daca îl iubim atâta pe Eminescu, îl urmam în tot ce facem pe Caragiale?" Raspunsul ar fi ca, în sensibilitatea oricarui român, primul reprezinta zona de idealitate, pe când cel de-al doilea ramâne în frontul realitatii. Asadar, câta realitate româneasca, atâta Caragiale! – conchide scriitorul. "Privirea rea a lui Caragiale", spune Iulian Boldea, a surprins cu luciditate necrutatoare profilul neamului sau, cu calitati si defecte, inconsecvente, neadaptari. Traim în lumea lui, una de "vorbe fara acoperire, de forme care-si amâna fondul". Singura scapare ar fi, dupa cum afirma Ana Blandiana, sa schimbam aceasta lume. Facem ce facem si "venim la si în vorbele lui", constata si Gabriel Chifu, pentru ca marele comediograf "ne-a pre-scris existenta, cu un farmec neasemuit, cu umor si relaxare. Iar Nichita Danilov remarca si el un lucru amuzant în aparenta si trist, în fond, acela ca sunem înca în zodia lui Farfuridi, sub talpa lui, toti politicienii români de azi repetându-i discursul (cu bâlbâielile si incoerentele lui), cerând reforma, schimbare, si plângându-se ca nu le pot face. Multe din partile scrisului sau au devenit folclor, care ne încânta urechea, trezind instantaneu hazul, noi doar îl reproducem pe Caragiale, dar nu-l mai regândim, sustine Ioana Pârvulescu. În fine, ceea ce se retine în urma lecturii consistentei anchete din reputata revista amintita este ideea actualitatii perpetue a lui Caragiale. Acest maestru al ridiculizarii, cu sensibilitate enorma si viziune monstruoasa nu are nevoie de actualizari fortate, asa cum au procedat multi regizori în montarile lor. Valabilitatea operei sale este dincolo de orice îndoiala, si a fost net afirmata de Al. Paleologu (citat de Nicolae Manolescu în prefata la ancheta asupra careia am zabovit), atunci când nota faptul ca descrierea dezbaterii pentru Constituanta din faimoasa Scrisoare pierduta nu este altceva decât "o imagine impecabila asupra parlamentarismului din toate timpurile". Dar mai ales a situatiunii în care ne aflam noi si scumpa noastra tarisoara. E de-ajuns sa te uiti la o sedinta filmata din Parlamentul nostru, sa vezi multimea de Farfuridi, ca sa-l redescoperi pe Caragiale dincolo de cliseele des repetate si frazele tip de la scoala.
Carmen Mihalache