În această perioadă de postire, când ne vrem a fi ai Bisericii, suntem chemați să împlinim exercițiul strădaniei de a ne ține mintea lipită de Cer. Spre a înțelege Bucuria, a cărei icoană, Maica Domnului, cere mereu să-I fie ei după voia lui Dumnezeu, Cel care Și-a ales-o a fi Maică și Mireasă. Serbată în fiecare an pe data de 25 martie, sărbătoarea Bunei Vestiri însumează toate praznicele creștine. Cu acest eveniment se inaugurează plinirea vremii, descoperindu-ni-se taina cea din veci ascunsă. Ea este praznic al Întrupării Domnului, prin umbrirea Duhului Sfânt și, în acest sens, început al iconomiei mântuirii realizate de Fiul lui Dumnezeu Întrupat.
Duminica aceasta, a patra din post, ne va aduce aminte de Sfântul Ioan Scărarul, dar și de Părinții care au rânduit lecturile din Scriptură, ce leagă nevoința și strălucirea urcușului duhovnicesc de încântătoarele pericope evanghelice ale izbăvirii unui suflet nevinovat din duh necurat (Marcu 9, 17-32) și ale Fericirilor, din Predica de pe Munte a Mântuitorului (Matei 5,25; 5, 1-12). Pomenirea Sfântului Ioan, supranumit ”Scărarul” (sau Scholasticul, semn că devenise din timpul vieții – se naște în 579 d.Hr. – un Învățător recunoscut), egumen al Mănăstirii Sinai, nu se face în această perioadă pe motivul trecerii sale la cele veșnice. Autorul cunoscutei lucrări ascetice intitulată ”Scara Raiului” sau ”Scara dumnezeiescului urcuș” este prăznuit pe 30 martie, însă este menționat astăzi pe temeiul de a fi ”scară” sau întărire celor ce vor să înainteze duhovnicește pe cărarea Învierii, urmând pilda vieții sale. Prezentată sub forma unei scări cu 30 de trepte, ascensiunea duhovnicească, considerată a fi jurnalul vieţii sfântului, reprezintă expresia metamorfozată a trăirilor dobândite de ascet în isihie, prin stăruinţă, despătimire, înfrânare, post, priveghere şi rugăciune.
Tot întărire pe Cale ne este și lectura pericopei duminicale. Un cărturar iese înaintea Domnului și realizează o expunere dialogală: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Un act de curaj, dar și de desnădejde nădăjduitoare. Tatăl epuizase totul. Nicio soluție nu-i mai era la îndemână, pentru că „am zis și ucenicilor Tăi să-l alunge, dar nici ei nu au putut”. Cuvintele prin care intră în inima Mântuitorului sunt teribilele: ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Adus înainte, copilul se zvârcolește. Hristos nu doar că-l izbăvește de îndrăcire, ci îl înviază de-a dreptul, reașezându-l în viață. Căci, El este nu doar Învățătorul, ci Dumnezeul Vieții. Ucenicii rămân dezorientați. Iar Domnul le explică în ce mod această neputință poate fi îndreptată prin post și rugăciune. Nu-i ceartă că nu pot. Îi învață ce au de făcut pentru a putea.
Imaginile zilei sunt și poveștile noastre. Neputincioși în a crede, ne dăm știutori. Fără Hristos, nici a ști și nici a crede nu au valoare. Să fim, dar, prieteni ai Domnului, întru bucuria Maicii!
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
