La vreme de întomnare, când tuturor ne miroase a ploaie, a frig, a struguri copți și a castane, ne revine în suflet freamătul drumului spre școală, al umbletului celui adevărat important după cel al Bisericii. Ortodoxia leagă acum pământul cu Cerul, prin prăznuirea trecerii timpului. Anul Nou Bisericesc, spre deosebire de Anul Nou civil, începe la data de 1 Septembrie. Potrivit Legii Vechi, în această zi a început crearea lumii; tradiția ne învață că acum este începutul mântuirii, la această dată Mântuitorul Iisus Hristos a început activitatea Sa publică, de jertfă, ce ne cheamă la cea mai aleasă școlire. E vremea să ne pregătim ghiozdanele credinței, cămășile nădejdii și penițele dragostei întru trezirea gândului și a inimii.
Duminica începutului de an bisericesc ( a 13-a după Rusalii) ne așează înainte o parabolă profetică extrem de actuală (Matei 21, 33-44 – Pilda lucrătorilor răi). Povestea este simplă și dureroasă: un om bogat, stăpân de casă și de vie, o încredințare spre lucrare, un timp al recoltei, un vis deșert de îmbogățire și de luare în stăpânire, uciderea slujitorilor și a Fiului Stăpânului, șocul judecății. Oricum am da-o, e o nebunie fără seamăn să porți stigmatul Fiului Ucis și să trăiești iluzia nebună de a putea fi înfiat de Stăpân, de a deveni proprietar și dumnezeu fără de Dumnezeu. Pilda este despre noi, cei furați de duhul acestei lumi. Ne edificăm o dreptate proprie, ne zăvorâm în ea ca într-un turn de fildeș, respingem orice evidență care ne-ar contrazice judecata; nici chiar în fața dreptății lui Dumnezeu Însuși nu suntem dispuși să cedăm. Îl vrem departe pe Dumnezeu, spre a nu ne stânjeni cu autoritatea, dreptatea și prezența Sa.
Mântuitorul Hristos a fost trimis în lume, în via Tatălui, spre a restaura dragostea în lume. Tocmai cei care ar fi trebuit să-L primească, L-au respins. Și L-au respins în numele tentației lor de a se emancipa de sub orice autoritate superioară. Au uitat de faptul că, numai atunci, când se naște din credință și de nădejde, dragostea înțelegerii este autentică și face minuni. E o stare de sacrificiu, nu o bătălie surdă cu autoritatea ultimă, este dragostea capabilă să înfrunte orice risc pentru a alina suferința, pentru a face bine altuia.
Că tot suntem în fiorul drumului spre școală, se spune că un copil care se lovise plângea. O colegă de clasă s-a dus să-l mângâie și el s-a liniștit. Învățătoarea a întrebat-o: „Ce i-ai făcut de s-a liniștit? Ce i-ai spus?” „Nu i-am spus nimic. L-am îmbrățișat și am început să plâng cu el”.
…și școala este o jertfă. Este jertfa celui chemat să crească asemeni Învățătorului, să fie recunoscător, să iubească, să ierte, să depășească vârsta firii sale.
Inspector școlar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
