,,A înțeles Cineva, până acum, semnul Om?”

Criticul și istoricul literar Petre Isachi este suveranul democratic al unor imperii ideatice elevate. Atunci când așază sub lupă un scriitor, îl poartă prin aceste imperii lăsându-l să decidă dacă a zămislit sau nu ceva de aplaudat sub Soare. ,,Călătoriile” critice isachiene au aura aventurilor unui Gulliver al brainstormingului și virtutea acelei înțelepciuni care ne spune că întrebările/ mirările sunt mai importante decât răspunsurile. Asumându-și des riscul de a semnala optimist și încercările unor debutanți, Petre Isachi, Omul-Lectură-Reflecție-Dăruire Dezinteresată, nu tânjește după spectacolele care i-ar putea oferi lauri și ne dăruiește mereu discursuri de păstrat în ramă.
,,Cartea-Sfinx și deriva hermetică” (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2019), noul volum de ,,alternative critice” al lui Petre Isachi, își centrează discursul pornind de la două modele grecești de interpretare (,,ontologii complementare, ce se resping doar aparent”): raționalismul grec (cu ,,știutele trăsături: liniaritatea, finitatea și ireversibilitatea”) și semioza hermetică. Preferințele sale se îndreaptă spre modelul guvernat de principiile lui Hermes, care ,,pune accentul pe cel care interpretează (interpretant) și apelează, când vrea să-și învingă preopinentul, la Textul Lumii ca pretext (Lumea = aparență, fenomen, semn, simbol, enigmă incognoscibilă…). Ne amintim, Hermes, părintele artelor, dar și zeu al hoților scapă principiilor logice, lanțurilor cauzale și granițelor timpului/ spațiului […], încât sub umbrela lui […], criticul postmodern are libertate absolută”. De ce manifestă modelul semiozei hermetice? Întrucât ,,știu să mint mai mult — cu siguranță, nu mai bine— decât un poet, romancier, decât orice autor de ficțiune. Știu să despic firul în patru plus «n», să folosesc argumentul autorității, adică știu să citez, cât să citez și de unde să citez dintr-o Carte (= «o oglindă, dacă în ea se privește o maimuță, nu poate să apară un apostol»)”.
Orice carte are, în viziunea lui Petre Isachi, ,,figura mitologică a sfinxului grecesc: cap și piept de femeie, corp de leu și aripi de pasăre. Dacă sfinxul grecesc fascina cetatea Tebei, cu enigmatica ghicitoare dezlegată de Oedip, orice carte rămâne, în sensul său global […], simbolul tainei de nepătruns, al enigmei veșnic nedezlegate”. Autorul ,,Cărții-Sfinx…” devine frate de cruce cu Umberto Eco, semioticianul care ne spune, în ,,Limitele interpretării”, că ,,secretul final al inițierii hermeneutice este că totul este secret”. Plină de provocări este și precizarea: ,,Ce remarcăm noi cei ce facem critică literară este că orice lucru/ temă/ motiv/ idee pot să trimită la orice lucru/ temă etc. într-o derivă hermetică fără o direcție (prestabilită)”.
În spiritul acestei chei… hermeneutice, Petre Isachi decriptează, lăsându-se cucerit de un paradox admirabil — ,,Întâi să găsești și apoi să cauți” — sensuri ale creației unor autori pe care-i amintim în ordinea stabilită de demersul său critic: Ștefan Dincescu, Vasile Alecsandri, F. M. Dostoievski, Ion Fercu, George Dorel Nechita, Alexandru Dobrescu, Romulus-Iulian Olariu, Mircea Dinutz, Simona-Andreea Șova, Liviu Rebreanu, Nicolae Gheran, Titu Maiorescu, Ion Ilieș, Eugen Ionescu, Viorel Savin, Corneliu Vasile, Stan V. Cristea, Aurel Morariu, Nicolae Cârlan, Marin Preda, Marin Iancu, Mihai Eminescu, Mihai Drăgan, Nicolae Labiș, Ștefan Ghilimescu, Mircea Popa, Tudor Vianu.
Cucerind cu spiritul 348 de pagini minunate, discursul critic isachian trimite accente seducătoare și către plăcerea estetică a cititorului, cea care vine ,,Din deschiderea către cuvânt, simbol, mit, idee, semn, Lume, Dumnezeu… Din voința de a înțelege Omul, el însuși semn în universul infinit al semnelor […]. Semnele se văd, dar nu se înțeleg… A înțeles Cineva, până acum, semnul Om?”