Pe când eram țânc, familia bătuse în cuie, în fișa postului meu, o sarcină importantă: gestionarea prosperității vitelor pe pășune. Grea misie: trebuia să am grijă ca necuvântătoarele să mănânce bine și să nu se rătăcească. Dar cea mai mare încercare era aceea de a potoli elanul acestora, atunci când le apuca strechea. Puneau coada pe spinare și alergau, înnebunite, care încotro. Vai și amar dacă te nimereai în calea lor!… Zilele acestea mi s-a părut că strechea aceea a dat iama și prin unii oameni/ instituții…
Doi polițiști (români) au bătut crunt o nonagenară, în propria-i casă, și au jefuit-o de 300 000 de euro. Vitejie/ holdup cu epoleți. Legea, aspră de tot, i-a condamnat la doi ani de închisoare. Grea pedeapsă… Probabil că statutul de polițist și-a băgat coada indulgenței. Nu putem ofensa prea mult blazonul.
Un medic (român) revoluționează codul deontologic, îl pune la colț pe amărâtul Hipocrat, cu jurământul lui cu tot, adresându-se new-angelic fiicei unui pacient: ,,Dar ce vrei tu, nesimțită ordinară? Dar nu ți-e rușine, tu, nesimțită ordinară!?” Adevărul este că și Hipocrat cam sărise calul. Încă nu știa că strechea afectează și universul equus caballus.
Un profesor (român) în care s-a umflat de tot orzul a urlat repetat la un elev, ca într-o junglă educațională pe care n-a cunoscut-o nici Evul Mediu: ,,Marș afarăăăăă! Nu ai ce căutaaaaaa aici! Îți vorbesc cu marș pentru că așa vrea mușchiul meu!”. Omul nu este o excepție turbată în peisaj.
În marea lor înțelepciune, guvernanții (români) au strunit concentraționar dihania Coronavirus, transformându-ne în ostaticii domiciliului și în mascații lumii, atunci când incidența prăpădeniei nevăzute era de 3‰. Acum, când în unele zone aceasta a depășit și 22‰, altă streche: s-a dat drumul, oficial, la marea veselie. E o relaxare aproape socolistă a restricțiilor.
Nu mai am incertitudinea din titlu… E clar: a dat strechea și-n lumea cuvântătoarelor.
