Privite prea de-a aproape, lucrurile isi pierd conturul, de aceea trebuie sa iei o anumita distanta fata de ele, ca sa le vezi cu adevarat. Tot astfel, e bine sa stii si ceea ce spun altii despre tine, ca sa te cunosti in chip real, fara sa cazi in pacatul supraestimarii sau, dimpotriva, al autodenigrarii.
Pentru ca e arhicunoscut ce cred astazi unii europeni despre noi, cum se uita de sus la noi, dispretuitor, aruncându-ne pe toti, de-a valma, in aceeasi oala, am sa ma intorc putin in timp pentru a ma opri la un autor care a privit românii cu intelegere si cu simpatie. Fara a trece insa sub tacere defectele noastre. Dar felul in care si-a formulat observatiile, patrunzatoare, de mare finete si adâncime psihologica, nu este deloc jignitor.
Asa cum este la toti ceilalti europeni care ne „gratuleaza” cu cele mai infecte adjective. Scriitorul (si diplomatul) la care ma refer este Paul Morand, in cartea sa numita simplu, Bucarest, el facând un portret veridic al românilor. Nu lipsit de note critice, dar nici de o anumita empatie, dupa cum spuneam. „Popor elastic”, adaptabil, fatalist, cu experienta efemerului (supus deselor invazii si catastrofelor geologice), dar care gaseste taria de a zâmbi chiar in mijlocul nefericirii sale. Popor cu simtul ascutit al relativului, cu un dispret “ce merge pâna la inconstienta fata de trebuie si a avea, baze solide ale civilizatiei noastre mercantile”.
Morand ii descrie pe români ca fiind destul de nepasatori, odihnindu-se pe seama altora, chemati sa le faca treburile. Nu sunt pretentiosi, „sclavi ai confortului”, cunoscând „arta de a trai intr-un efemer belsug ascunzând o permanenta saracie”. La fel, organizarea, rigoarea (el zice „rigiditate romana”, pe care fiii Romei nu au mostenit-o) nu fac deloc casa buna cu românii, la care totul e strâmb: „Politica si strazile, hainele si automobilele”.
Lectia Bucurestiului, crede Morand, este una de viata, el invatându-te sa te adaptezi chiar si la imposibil. Pentru asta, românii sunt dotati cu o rabdare nesfârsita si cu un optimism ingaduitor, care a inventat zicala „Mare-i gradina lui Dumnezeu !”
Cu o ironie bonoma, francezul conchide ca Bucurestiul este un pamânt tragic unde adesea totul sfârseste comic si ca aici se poate merge pentru „o cura de nepasare”.
Nu s-a schimbat mare lucru nici in psihologia românilor, nici in starea de lucruri, desi cartea e scrisa in 1935. Doar ca, mai nou, avem un minister al marilor proiecte. Dar care sunt acelea? Se vede ceva, s-a miscat ceva, s-a imbunatatit cumva viata noastra? Sau cura de nepasare continua?
