Românii nu urasc negrii, fata de care sunt mai curând admirativi, si nici asiaticii, pe care, in cel mai rau caz, ii trateaza cu indiferenta sau ca pe niste fiinte exotice. Rasismul românesc, pentru ca exista asa ceva, este unul social. Si institutionalizat pentru ca rasismul este promovat de politicieni in mass-media si este dat ca exemplu de bune practici de catre lideri.
Românii nu-i urasc pe tigani pentru ceea ce sunt – o minoritate – ci pentru ca ii percep ca pe un pericol la adresa modului de viata. Dar românii au invatat ca trebuie sa-i urasca pe pensionari, pentru ca traiesc prea mult, aglomereaza autobuzele si gândesc altfel, pe bugetari, pentru ca nu fac nimic si primesc banii din taxele muncite de altii, pe saraci, pentru ca voteaza pentru o stica de ulei si un kil de zahar, impiedicând, astfel, ajungerea la Putere a celor care ar putea scapa tara de criza, pe someri, pentru ca beau banii si fac copii, pe politisti, pentru ca dau amenzi si nu-i lasa sa mearga cu ce viteza vor, etc.
Rasismul social este considerat normal de catre liderii politici de dreapta, cei care au impus modelul. Retelele sociale s-au indragostit de acest model si il promoveaza continuu.
Este interesant cum modelul politic de dreapta a impartit societatea in clase dupa modelul marxist. La prima vedere pare ca impartirea nu respecta ideile de stânga, care proclama necesitatea luptei taranilor, muncitorilor contra asupritorilor din clasele bogate.
Insa, daca privim cu atentie vom observa ca pensionarii, bugetarii, somerii, politistii si toate celelalte categorii impotriva carora sunt asmutiti românii au in comun un lucru: traiesc de pe o zi pe alta din cauza veniturilor mici la care statul a considerat ca au dreptul. Iar daca privim in ansamblu, observam ca, in principiu, este o lupta de clasa inversata: bogati contra saraci.
