Se poate sluji în mai multe chipuri conceptul din titlu: utile ne sunt studiile pe această temă tipărite în ţară sau în afara ei, oportune sunt intervenţiile imediate în cazul periclitării adevărurilor din cuprinsul termenului, viabile sunt faptele fiecăruia dintre cetăţenii acestei ţări, menite să-i crească prestigiul între noi înşine şi în faţa altor seminţii.
Victor Crăciun a ales o cale temerară sau, după unii, radicală: în ziua de 25 decembrie 1989, la Bucureşti, a reîntemeiat Liga Culturală Română, având drept fundament tradiţia marilor corifei ai istoriei naţionale, iar ca suport teoretic, lucrarea „Liga Culturală şi Unirea Transilvaniei cu România“, de Vasile Netea şi C. Gh. Marinescu (Iaşi, „Junimea“, 1978).
„În condiţiile în care din 1990 tentaţia deschiderii de firme lucrative a biruit, Victor Crăciun a ales o cale de… câştig moral, mult mai valoros“, s-a spus la festivitatea consacrată aniversării a opt decenii de viaţă, pusă în slujba românismului (Iaşi, 3 aug. 2014). Şi-a binemeritat fotoliul de secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe şi apoi rolul de diriguitor al Congresului Spiritualităţii Româneşti.
Despre acestea şi despre multe altele, cel puţin la fel de plăcute, s-a vorbit cam trei ceasuri, în Sala rondă a Casei Universitarilor din Iaşi, unde Universitatea „Apollonia“ şi Departamentul Moldova al Ligii Culturale Române ne-au invitat să-l sărbătorim pe Victor Crăciun (n. 16 iul. 1934, Chişinău), „rob şi tocmai de aceea stăpân al culturii“, cum fericit l-a etichetat Vasile Burlui, moderatorul întâlnirii. Şi-a ales un strălucit fanion – Mihai Eminescu -, „ale cărui drumuri le-a continuat de unde le-a lăsat G. Călinescu“ (Mihai Cimpoi), devenind şi un „Mesia al culturii din Basarabia“ (Ion Dediu).
Îl caracterizează trei e-uri (bune, am preciza noi): „elan, entuziasm, energie“ (C. Gh. Marinescu). Cu o temeinică pregătire la preparandia lui Ţichindeal de la Arad, a promovat constant limba română“ (D. Nica). Câtă vreme a slujit Catedra de literatura română la Institutul Pedagogic de 3 Ani din Bacău, a configurat un model profesional, împreună cu Traian Cantemir, dar şi cu Constantin Călin, mai nou.
I s-au făcut şi recomandări: să lupte în continuare pentru drepturile românilor din Basarabia, Bucovina şi – de ce nu? – din Transilvania.
Încurajat de aceasta, i-am transmis şi eu o sugestie, după ce recitisem articolul său „Eminesciană“, publicat în „Ateneu“ (iunie 1969, p. 17), la 80 de ani de eternitate eminesciană: să reia propunerea de a se înfiinţa un institut de cercetări eminesciene, adică mai mult decât ceea ce Pompiliu Constantinescu cerea în 1940 – o Catedră Eminescu. „Va fi împlinirea unei datorii fireşti pe care o avem faţă de Luceafăr, o consolidare definitivă a intrării sale în nemoarte.“
„Nu există loc pe unde a trecut – sau se bănuieşte că a trecut – Eminescu să nu-l fi bătut cu pasul“, ne-a spus în cuvântul final. „În lume mai sunt 13 milioane de români, de care mă ocup fără bani, în vreme ce România e greu de condus cu bani“, a mai subliniat, mărturisindu-şi/-ne: „Sunt un om fericit. Toată viaţa am făcut ce am crezut că este bine să fac“.
S-a propus şi o sintagmă unificatoare: uomo universale, spre care s-au orientat intervenţiile sau mesajele celorlalţi invitaţi – Catinca Agache, Andrei Dumbrăveanu, Pompiliu Comşa, Ionel Pintilii, Vasile Vaida, Mihai Maxim, Boris Crăciun, Petru Butuc, Constantin Cloşcă, Vasile Filip, Areta Moşu, Horia Zilieru (prin telefon), Viorel Enea, Ştefanache Spulber.
Pentru detalii, oferim titlurile celor două lucrări lansate cu acest prilej: „Eminescu regăsit“ şi „Victor Crăciun la 80 de ani – Timp şi Răstimp“.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
