Când Rimante Salaseviciute, noul ministru lituanian al sanatatii, a sugerat ca eutanasierea pacientilor saraci care nu-si permit costul ingrijirilor paleative ar putea fi o solutie, ea a fost sincera.
Ministrul chiar crede ca uciderea bolnavilor incurabili este o rezolvare ieftina si decenta a unei probleme, in ciuda faptului ca procedeul a fost folosit de Germania nazista si a fost considerat, ulterior, imoral, ilegal si respingator.
Doamna Salaseviciute nu este singura care gândeste astfel; exista un puternic curent de gândire politica, prezent la nivel mondial, care sustine ca drepturile individului trebuie sa fie in concordanta cu puterea sa financiara: daca ai bani, vei primi tratament medical, educatie, infrastructura. Daca nu ai, ghinion!, esti condamnat de societate.
Curentul neoconservator (sau neocon, mai pe scurt) reuseste sa prinda acolo unde nu te astepti.
Promisiunea este frumoasa: de ce sa platesti tu, din munca ta, taxe care vor ajunge sa fie folosite pentru a acorda ajutoare sociale puturosilor care fac multi copii, când poti folosi acesti bani pentru a-ti cumpara o masina noua sau sa mergi in concediu in strainatate?
Sofismul este frumos gândit, pentru ca se adreseaza egoismului din fiecare. Ca este exagerat, profund gresit, conteaza mai putin; nici un cetatean nu se gândeste ca ar putea, la un moment dat, sa aiba nevoie de o operatie scumpa, de un transplant, de un ajutor de somaj sau de o alta forma de sprijin din partea comunitatii.
In fond, conceptul de „stat al bunastarii”, la temelia caruia sapa neoconii, s-a construit pe ideea redistribuirii bogatiei la nivelul societatii.
Pentru ca bogatia unora nu apare din senin, ci din exploatarea resurselor care apartin tuturor membrilor societatii.
Stopând redistribuirea bogatiei, se ajunge in situatia in care o mâna de cetateni controleaza majoritatea resurselor societatii, iar restul cetatenilor devin dependenti de bunavointa acestora.
