Când aud ca „intreg Bacaul e un santier” imi vine in minte un cântec patriotard pe care unii dintre cititorii nostri s-ar putea sa si-l aminteasca: “Cu steag fluturând pe o schela am urcat/Si tara intreaga mi-e casa!” Românii erau plini de elan, totul era luminos, totul era programat si, “negresit”, sortit succesului.
Cam asta era atmosfera in vremea copilariei mele. Tinere dragute, zâmbitoare, cu basmalute, iar mai târziu cu casti de protectie, alaturi de tineri imbujorati, imbracati in salopete, fara umbra de grija pe chipul lor radios, pozau pe schela, cu cazmaua in mâna si capul intors spre fotoreporter. Toti pareau nemaipomenit de fericiti.
Mai tin minte un almanah de prin ‘67 care avea pe coperta I o scena cu secerisul grâului, iar pe interior o schela cu astfel de constructori minunati. Realitatea nu era departe de adevar, doar ca tinerii santieristi nu erau atât de cuminti in viata ca in poza.
Erau, insa, bucurosi ca au scapat din catunul noroios, fara bufet, sala de bal si electricitate si ca primesc un salariu pentru orele in care ridica la etaj caldarile cu beton, ca sa mai construiasca un apartament, visând ca, dupa insuratoare, unul va fi al lor.
Ce se intâmpla acum? Unde e entuziasmul, unde e implicarea? Nici inginerul, care alearga de la o lucrare la alta ca sa-i verifice si sa-i injure pe muncitori, nu mai este plin de elan. Nici muncitorii nu mai au tragere de inima: munca e grea, remuneratia e mica, iar copiii vor laptop! Unde sunt santierele? De fapt, santiere avem, dar arata altfel: mai mult pustii si in urma cu lucrarile. Pe vremuri, statul construia, fie ca era sau nu era nevoie.
Cine platea? Noi, toti, motiv pentru care statul era bogat, iar noi, nu. Eram, majoritatea, saraci, dar multumitI, caci saracia nu arata atât de ingrozitor ca astazi si era echitabil distribuita. Trustul de constructii, un mamut cu sute de ingineri si mii de muncitori, functiona ca o uzina. Cerea mult, dar platea bine, adesea si in natura, caci fiecare muncitor pleca acasa cu o scândura, trei caramizi, un cui… Era de unde.
Atunci traiam cash, azi traim pe datorie. Firmele de constructii sunt hartuite de banci, cer mult, platesc putin si nu gasesc muncitori priceputI, caci aceia au luat de mult calea Occidentului. De aceea, tencuiala se cojeste, conductele crapa, asfaltul dispare dupa un an-doi. Lucrurile se vor schimba doar atunci când vom invata sa avem rabdare, când firmele vor urmari sa acumuleze prestigiu, nu doar bani, si când vor intelege sa-si respecte si angajatii, si clientii.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
