Tot aud deplângându-se faptul că nu mai avem modele pe care să le urmăm, ceea ce nu-i câtuşi de puţin adevărat. Cei care sunt interesaţi de asta, de cunoaşterea unor vieţi, a unor destine exemplare, ştiu şi unde să le găsească. Poţi găsi exemple edificatoare în orice domeniu al activităţilor umane, numai să ai mintea deschisă, să vrei să înveţi ceva.
Şi atunci, oricând este posibil să descoperi lucruri de mirare, care te scot din amorţeală, din obişnuit, rutină, stimulându-ţi energii creatoare. Când vezi, de pildă, că la venerabila vârstă de 90 de ani, o mare doamnă a literelor, o traducătoare de excepţie, cum este Antoaneta Ralian, vorbeşte despre pofta de viaţă şi de lucru, asta te reconfortează, îţi sporeşte încrederea în forţele proprii.
Da, Antoaneta Ralian tocmai şi-a scos la iveală o nouă carte, intitulată „Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei”. Înainte de lansarea volumului, ea a oferit câteva interviuri unor reviste de cultură. Le-am citit cu mare plăcere şi cu un viu interes, pentru că m-au cucerit, pur şi simplu, inteligenţa, farmecul şi umorul venerabilei doamne.
Care vorbeşte cu nostalgie despre copilăria ei de fetiţă prea iubită de către părinţi, cu o dragoste sufocantă, Visează mereu că îl caută, dar nu-l găseşte, ocrotită excesiv, ceea ce a făcut din ea o tânără temătoare, timidă. O tânără căreia îi va surâde însă norocul în dragoste. Ea se va căsători cu un bărbat deosebit, fin, cultivat, sensibil, protector, un suflet-pereche alături de care va trăi fericită timp de 60 de ani.
Sunt extraordinare mărturisirile Antoanetei Ralian despre împlinirea în cuplu, fericirea conjugală. Ea spune că atât de strânsă a fost legătura cu soţul ei, încât s-a gândit la sinucidere după moartea acestuia, dar că i-a lipsit curajul. Iar acum visează mereu că îl caută, însă nu-l găseşte. „Dar, foarte des, noaptea, mi s-a întâmplat să am impresia că-i aud respiraţia. Îmi dau seama că există o explicaţie: 60 de ani am dormit cu el alături şi mi s-a imprimat undeva în creier zgomotul respiraţiei sale.
Am deseori impresia că-l aud respirând alături. Eu mai ţin în pat perna lui. Cred că doi oameni trebuie să doarmă împreună până la bătrâneţe. Dormeam împreună, gemeam împreună, că mă doare una şi alta, râdeam împreună”. Este de-a dreptul înduioşătoare mărturisirea acestui rarisim tip de fidelitate, de comunicare-comuniune spirituală, savuroasă complicitate şi intimitate desăvârşită. Astăzi, când căsătoria nu mai este la modă, când oamenii nu mai au încredere în această instituţie, divorţurile fiind un fapt banal, la ordinea zilei.
Cu totul şi cu totul captivante în recent apăruta carte a Antoanetei Ralian sunt descrierile călătoriilor făcute de-a lungul unei vieţi lungi şi bogate în întâmplări deosebite. În cursul cărora a întâlnit mari personalităţi, scriitori importanţi, nume răsunătoare ale literaturiii universale. Cu unii dintre aceştia, pe care îi şi tradusese în româneşte, a rămas într-o relaţie îndelungată, într-o prietenie literară, făcând un schimb intens de scrisori.
M-a amuzat ce spune, la un moment dat, despre corespondenţa cu marea scriitoare engleză Iris Murdoch, pe care o numeşte prietena ei, şi din care a tradus romanele „Vlăstarul iubirii”, „Marea, marea”, „Discipolul”. Povesteşte cum s-au cunoscut, la Londra, cum s-a creat între ele o veritabilă empatie, dar cum ea căuta să o epateze pe marea scriitoare, aceasta fiind şi profesoară de filosofie, autoare de importante tratate de specialitate.
Voia să-i arate, în scrisorile ei, cât era de cultivată, câtă filosofie citise, cât de mult ştia despre literatura engleză, pe când Iris Murdoch îi scria numai despre lucruri foarte simple, despre aspectele obişnuite ale vieţii, cum că a avut, de pildă, un guturai, că i-a cumpărat soţului un costum, etc. Drept pentru care, Antoaneta Ralian afirmă că de la ea (Iris Murdoch) „am învăţat că măreţia se învecinează cu simplitatea”. Lucru adevărat şi perfect potrivit şi minunatei noastre traducătoare de elită. Care a tradus peste 400 de mari lucrări ale unor scriitori de faimă universală (să-i amintesc numai pe J. Joyce, Virginia Woolf, Henry Miller, Saul Below, etc.), dar care recunoaşte, tot cu nelipsitul său umor, că s-a şi prostituat uneori, traducând literatură siropoasă, romane de consum (ca „Iubire otrăvită”, „Păcatul”) imediat după 1989, când a fost un boom al acestui gen cerut pe piaţă. O admirabilă mare doamnă Antoaneta Ralian, plină de vitalitate, iubind noul, frumosul, oamenii, lucrurile interesante.
Un exemplu despre cum se poate trăi, nerenunţând la visare, la lucrurile care te pasionează, la frumuseţe, în ciuda vârstei înaintate şi a neajunsurilor acesteia. Pentru că are tot felul de artroze şi de dureri cumplite la cei 90 de ani, din care vreo 60 i-a petrecut la masa de lucru, cam 10 ore pe zi. „Încerc să-mi controlez toată suferinţa, toate durerile, prin muncă. Pentru mine, în momentul în care lucrez, în care traduc, în momentul în care mă transpun în vieţile altora, în altă lume, uit că mă dor picioarele, uit că mă doare spatele, uit de toate”. Un exemplu luminos de demnitate şi de curaj.
