Palpabila, celesta. Expusa in standuri cu preparate gastronomice si aroma de cetina. Transpusa in trofee. Vânatoarea are si ea latura ei estetica. La urma urmei, un cap de urs rânjind fioros, cu blana intinsa in puncte pe perete, arata mai bine decât un craniu de tap, cu os chelbos, chiar medaliat cu aur.
Numai când il vezi, orbitele te duc cu gândul la osuarul de la Soveja. Am studiat reactiile celor mici care au venit impreuna cu parintii la Târgul de Vânatoare si Pescuit. Prima oprire a fost la armele airsoft, care le imita perfect pe cele reale. Nu se mai lasau dusi. Ursul in marime naturala, expus in cale de o societate care face intermedieri intr-ale vânatorii, era ca o bariera. Teama. Sfatul. Dojana. Nu pune mâna! Avertismentul si tendinta de a mângâia blana faceau ochisorii mari.
Constrânsi de privirile aruncate prin lentilele cu rama, cei mici invata a face diferenta dintre parul matasos si pericolul coltilor amenintatori. Sau teama de vreun microb care se poate lua. Alta oprire. Tirul cu arcul. Arcurile nu sunt pentru copii. Mari si grele. Urma un stand frumos cu pasari si animalute impaiate. Coarne de cerb uriase, rate salbatice, fazani.
Un urs fioros iesea prin perete. Mistretul nu parea a fi mai blând. Maiestria cu care au fost consrvate le faceau autentice. Bau-baul iese din padure. Si multe, multe forme de a-l nimici. Nici la celelalte standuri cu echipament, imbracaminte, nu era nimic pentru cei mici. Copiii nu vâneaza, dar merg la pescuit. In sfârsit, un stand plin cu carti. In spate, un urs rastignit cu capul in jos scotea coltii amenintator. Spunea parca: Nu pune mâna! Sunt carti de colectie! Editii princeps, reviste de profil din perioada interbelica.
„Dimineata, in Lunca Siretului, a fost evocata atât de Mihail Sadoveanu, cât si de Ionel Pop sau Nicolae Cristoveanu (un scriitor cinegetician care isi are originile prin partile Bacaului)”, ne spune colectionarul. Pe lânga trofeele clasice, o panoplie cu un numar notabil de insingne si alte obiecte din traditia populara amplificau tema. Omul e suma tuturor lucrurilor. Protragoras, filozoful Grec, spunea in loc de suma… masura.
Totusi, cartile puteau fi atinse si rasfoite. Dar, nu erau de colorat. O colectie deosebita, adunata in timp. Modul in care frumusetea vânatorii a ramas tiparita, ca experienta ce merita impartasita. Leac de invatatura. Colectiile despre care vorbim apartin lui George Cojocarescu, cunoscut mai mult ca Interpret de folclor. Putini stiu ca la baza este inginer silvic.
Folclorul imbinat cu vânatoarea.
„Vânatoarea a inspirat creatorul popular care a daruit la rându-i pasiunii sale, vânatoarea, simboluri. A folosit motivele zoomorfe in tot ceea ce a insemnat cusatura, tesatura, broderie. Vânatorul taran, din dragoste pentru frumos si respect pentru aceasta disciplina, si-a decorat uneltele de vânatoare cu motive populare. Odata cu trecerea timpului, vânatorul capata rabdare. Daca nu este mânat in actiunea sa de foame sau alte interese meschine, invata sa astepte vânatul, sa-l observe, dând «dreptul pustii» abia intr-un târziu si numai dupa vânatul care trebuie.
Trofeul nu este al vânatorului, ci al vânatului care l-a purtat. Iar, daca un exemplar si-a pierdut viata pentru coarnele lui de «aur», acesta trebuie cinstit ca un element reprezentativ pentru specia sa. Trofeele expuse arata, pe lânga maiestria vânatorului, valoarea cinegetica si bogatia faunei pe care judetul nostru o are. Merita admirate si apreciate pentru pasiunea depusa in a le face cunoscute.” George Cojocarescu a implinit treizeci si sapte de ani, pe treizeci ianuarie. A absolvit cu zece Facultatea de Silvicultura din Brasov, in doua mii opt. Din pura pasiune, cum spune el. Permisul pentru arma l-a obtinut imediat dupa majorat. Povesti vânatoresti, traite, are insa cu duiumul.
Expresul
„De cele mai multe ori, trofeul deosebit apare dintr-o intâmplare. Umblam, intr-una din diminetI, printr-o zona cu iarba inalta. Roua ma udase pâna la genunchi. La un moment dat, din cauza apei adunate in bocanci, fleoscaiam la fiecare pas. A trebuit sa ma descalt, lucru ce-mi crea o senzatie cel putin ciudata. Am parcurs asa o buna distanta. Atentia cu care calcam, pentru a nu ma intepa, m-a facut neauzit pentru capriorul «capital» din poiana. Aprecierea vânatului si focul de arma au fost doar chestiuni pur tehnice. De cele mai multe ori, nu este asa simplu.
Ma chinuia gândul reântâlnirii cu un caprior batrân ce-si avea salasul intr-o poiana din Lunca Siretului. Poiana, nefiind cosita niciodata, facea practic imposibil dibuitul. Intr-o seara, m-am hotarât sa ma culc in sacul de dormit, printre ierburile inalte. Privind la cerul plin de stele, asteptam sa-mi duc la bun sfârsit patima. S-a facut dintr-odata rece. Zorii zilei intârziau, in timp ce eu clantaneam din dinti, asteptând ceea ce avea sa vina si mai rau…o ploaie pe cinste. Ud soarec, dupa vre-o doua ore sub biciurile Sfântului Ilie, apare si prima geana de lumina.
Astept. Dupa clipe care mi s-au parut o vesnicie, tapul meu apare. Dar, nu singur. Culmea, fugarind un alt tap. Norocul imi surâde. Se opreste la vreo patruzeci de metri. Pusca bubuie. Face un salt si se opreste mirat de «rateul» vânatorului si de tunetul ciudat din ziua devenita senina. Reusesc sa incarc «expresul» cu inca un glont. Ochesc si trag. Rezultatul…? La nici o saptamâna, am vândut carabina.” Despre trofeele de aur la capra neagra si cele cinci coaste rupte ale cântaretului nostru… cu alta ocazie. La iesirea din târg pustii jubilau. „Tata! Uite! Nenea are inghetata!”. Raspunsul avea sa-i maturizeze. „Abia v-au trecut amigdalitele. Mai bine, luam niste mici.”
