Am fost, o buna perioada de timp, destul de ancorat in viata postdecembrista. Normal, ca orice român matur, dupa ’89, aveam destule asteptari. De la toata lumea. Credeam, in naivitatea mea, ca se vor schimba (in bine) cu totii. Invatasem din carti, de mic, si apoi din viata de adult ca „sunt om si nimic din ceea este omenesc nu mi-e strain”.
Asteptam ca vecinii cu care impartisem perioada grea a rationalizarilor de tot felul din timpul lui Ceausescu sa-si arate fata umana. Din pacate, si nu doar in cazul lor, aveam sa descopar si, mai ales, sa simt pe pielea mea efectele egoismului, ale lacomiei si invidiei celor pe care, cel putin in mintea mea, i-am considerat mai aproape decât strainul din gara. Un triunghi nociv care m-a marcat multa vreme, pâna când, intr-un târziu, am realizat ca, de fapt, societatea româneasca nascuse o noua specie: omul – sclav al banului, oportunistul, cel care trecea tot doar prin filtrul inavutirii grabnice, daca se poate, fara justa cauza si prin orice cai.
Din pacate, dupa ce s-a ascuns bine in jungla capitalismului reinventat dupa 1990, fiara cu trasaturi umanoide a simtit ca masca ipocriziei i se potriveste cel mai bine acum, in România unei plebe mai putin atente la detalii, usor de cucerit prin promisiuni desprinse parca din basme si care, parca, antrenata sa uite foarte usor trecutul apropiat. Mai speram si la o clasa politica bine-intentionata, cu drag fata de patrie si de popor, asa cum ma invatase dascalii din perioada copilariei. Visam la justitionari care sa imparte dreptatea in stânga si in dreapta, in egala masura, cu frica de Dumnezeu si de legile pamântesti, la sefi de tot felul, competenti, care sa-mi vorbeasca pe limba mea si nu in pasareasca ciorilor.
Abia pe la sfârsitul anilor ’90, dupa ce am trecut, aproape fara sa simt, de o prima criza financiara, am zis ca e timpul sa nu mai particip in niciun chip la mascaradele organizate la fiecare patru ani de cei care isi aminteau de mine doar pentru a-si indeplini visul grandoman de politician aflat la guvernare. Pentru ca, din pacate, nici dupa ce am devenit fratii mai sarmani ai europenilor, viata mea nu s-a schimbat prea mult in bine.
Nu ma pot plânge de saracie – l-as supara pe Dumnezeu -, insa, tot nu ma pot declara multumit de ce ni se intâmpla noua, românilor, la aproape cinci cincinale de la „marea intorsatura”. Pentru ca altele au fost asteptarile mele. Total diferite de ale liderilor abonati pe viata la traiul de la Casa Poporului.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
