Văd că poştaşii au ajuns la capătul răbdării şi s-au pus pe proteste serioase. Chiar îi cred că sunt prost plătiţi, că viaţa lor e grea (mai ales a celor din mediul rural), dar nici a noastră nu e deloc uşoară. Mai ales când avem de mers la vreun oficiu poştal, din acela care a mai rămas după desfiinţarea multora dintre ele. Ei bine, atunci trebuie să-ţi laşi acasă nervii, să iei ceva, o bulină, un calmant, ca să nu te apuce bâţul.
Din cele câteva ghişee care existau, pe la oficii, au mai rămas doar două- trei, dar, de obicei, nu-i deschis decât unul. Şi trebuie să te înarmezi cu o doză serioasă de răbdare când te aşezi la coadă. Se mai bagă cineva în faţă pentru vreo întrebare, dar stă priponit acolo nu ştiu câtă vreme, altcineva nu pricepe un lucru anume şi tot cere lămuriri, apoi vezi că persoana de la ghişeu se ridică şi pleacă undeva, în spate, în fine, e o întreagă aventură mersul la poştă. Încerc să o evit pe cât pot, dar uneori nu am încotro şi e musai să trec pe acolo. Promiţându-mi de fiecare dată că voi renunţa la supliciul ăsta, şi că am s-o conving şi pe mama să facă la fel, să se modernizeze, să-şi facă un card pentru pensie, etc. Dar parcă poşta e singurul loc în care te apucă năbădăile ?
Nici pomeneală. Cam peste tot unde ai de-a face cu funcţionari, ai de stat la coadă la ghişee de-ţi trece os prin os. De o bucată de vreme au introdus la BCR un sistem de distribuire a unor bonuri de ordine, sistem de-a dreptul „criminal”, care-ţi omoară timpul şi nervii, pentru că e foarte greoi şi ilogic. Meşteşug de tâmpenie, nu alta. Când am de plătit o rată acolo, e o zi cenuşie pentru mine. Şi pentru că dau o groază de bani, cu dobânzile lor de spaima lumii, şi pentru că am senzaţia că-şi bate cineva joc de răbdarea mea. Şi, mai presus de toate, încerc să-mi ţin nervii în frâu.
În momente din acestea, când simt că mă ia valul, fac efortul de a-mi aminti anumite lucruri care-mi vin în ajutor. De pildă, înţeleapta deviză a Rosetteştilor, care sună aşa: „Calm, atât pe timp frumos cât şi pe furtună”. Dar ei au trăit în alte vremuri, care aveau mai multă răbdare cu oamenii. Mergeau cu trăsura, tihnit, făceau popasuri multe la drum lung, nu erau mereu pe fugă cum suntem noi astăzi. Nu erau stresaţi, şi deci erau mai fericiţi.
Acum, ni se spune că fericirea se învaţă şi că putem să apelăm pentru asta la un coach sau putem merge la Help Net, unde primim ajutor. Dar eu nu vreau poţiuni, ceaiuri, pastile, etc. Eu sunt pretenţioasă şi vreau motivaţie.
Vreau o senzaţie firească de bine, nu ceva indus artificial. Am auzit eu mai deunăzi ceva care cică te-ar scoate rapid dintr-o stare de nervi provocată de mersul anapoda al lucrurilor. Când te simţi mărunţit, tocat. O biată materie cu nervi pusă pe tocător. E ceva care acţionează cât ai clipi, zice-se, mai bună decât orice terapie, pentru că eliberează hormonii fericirii, endorfinele. O înjurătură zdravănă, ăsta-i secretul, uite-aşa au constatat niscaiva cercetători.
Indivizii care înjură îşi atenuează durerea, sunt mai puternici, suportă mai uşor chestiile neplăcute, deţinând putere şi control asupra unor situaţii negative. Ca să vezi cât m-am înşelat, pentru că eu credeam că puternici sunt cei care nu cedează în faţa instinctelor primare.
