Calea, adevărul şi viaţa

Dacă cuvintele ar fi de ajuns să facă lumea mai bună… Discursuri, întruniri, predici, declaraţii, interviuri, relaţii, conferinţe… Desigur, acestea nu lipsesc, casă nu mai vorbim despre cărţi, ziare, reviste… Uneori avem impresia că ne sufocăm, ne înecăm pur şi simplu în cuvinte. Ca o reacţie de apărare, sfârşim prin a nu mai da importanţă niciunui cuvânt. Dar aceasta nu este o soluţie, ci mai degrabă este o ispită.

Şi predicile sunt alcătuite din cuvinte. Şi Evanghelia este alcătuită din cuvinte. Întreaga credinţă creştină înseamnă un „a crede în cuvânt”. Şi conform învăţăturii din Faptele Apostolilor, misiunea primară a mai marilor responsabili din comunitatea creştină este tocmai aceea de a se dedica slujirii cuvântului. Aceasta era valabil pentru apostolii din primele timpuri ale Bisericii, dar este valabil şi pentru episcopii şi preoţii din Biserica de astăzi.

Dar este foarte semnificativ că acest minister, în conştiinţa apostolilor este strâns legat de rugăciune, deoarece „cuvântul” pe care se fundamentează Biserica, cuvântul pe care miniştrii Bisericii trebuie să-l predice, este un cuvânt care vine de la Dumnezeu; şi îşi menţine autenticitatea şi puterea numai dacă se alimentează prin tăcerea rugăciunii. Altfel riscă, într-adevăr, să se transforme în nişte „cuvinte într-o mare masă de cuvinte”.

Ceea ce avem de spus în predicare, nu sunt cuvintele noastre; este cuvântul lui Cristos pe care noi trebuie să-l transmitem. Iar Isus Cristos, la rândul său, afirmă: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la mine, ci de la Tatăl care rămâne în mine şi care săvârşeşte şi faptele”.
Isus însuşi este „Cuvântul” lui Dumnezeu în carne şi oase (cf. In 1,1-14); în el, Dumnezeu a spus lumii cuvântul său definitiv; în el, Dumnezeu cel invizibil a devenit „vizibil” oamenilor: „Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut şi pe Tatăl… Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine”.

Să nu ne gândim sau să ne imaginăm că-l putem cunoaşte pe Dumnezeu şi gândirea lui mai bine sau pe altă cale, dacă nu căutăm să-l cunoaştem mai bine şi mai mult pe Isus Cristos şi cuvântul său: „Deoarece mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu”.

Vorbind despre sine însuşi, Isus spune lucruri foarte grele; lucruri pe care nici un om, oricât de mare şi de important, nu ar putea să-şi permită să le spună: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Tocmai de aceea, Isus a devenit pentru mulţi „o piatră de scandal”: pentru toţi cei care nu vor să recunoască în el pe altcineva decât un om printre alţi oameni, şi nu descoperă în cuvintele sale altceva decât nişte cuvinte printre alte cuvinte şi atât.

Cristos este calea, pentru că el „ a ieşit de la Tatăl şi a venit în lume” (In 16,28) pentru a ne conduce împreună cu el „în casa Tatălui său”.

Cristos este adevărul, deoarece cuvintele sale nu sunt numai cuvinte umane. Noi avem întotdeauna o cunoaştere limitată şi relativă despre lucruri. În schimb, în Cristos este însuşi cuvântul lui Dumnezeu care devine pentru noi „lumină adevărată, care luminează pe tot omul” (In 1,9).
Cristos este viaţa pentru că numai el, înviind din morţi, a învins pentru toţi şi pentru totdeauna puterea morţii.

Pr. Gabriel-Iulian Robu, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău