De Sfântul Gheorghe, s-a sărbătorit la nivel planetar Ziua lecturii. Nu cred că au fost mulţi cei care au reuşit să dea cărţii – măcar pentru un moment – importanţa pe care o merită într-o zi a ei, de vreme ce la români praznicul rânduit la fiecare 23 aprilie e un serios rival.
Aşa se face că aflându-mă în faţa elevilor de la Colegiul Naţional „Gh. Vrănceanu“ Bacău şi solicitat fiind să (le) desluşesc „C@re-i faza cu lectura“, nu m-am putut desprinde de patronimul zilei. Ca urmare, am plecat de la sensurile eroismului religios, dar când mi-a căzut privirea pe „coada de maimuţă“ din genericul întâlnirii, nu m-am mai putut opri: „Sfântul Gheorghe de azi are de luptat cu un balaur foarte special, pentru că are o mie de capete – internetul. Îl va birui?“ I-am lăsat pe (pre)adolescenţi să decidă, dar nu păreau deloc încrezători. Coordonatoarea proiectului, imaginativa Laura-Irina Gavriliu, avea la îndemână pentru programul zilei trei devize pseudobelicoase („Cartea vă cere ajutor“, „Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi!“ şi „Să reflectăm la model“) şi două concursuri („Harta subiectivă a cititorului“ şi „Ipostaze ale cititorului“).
La Facultate, unde am intrat după douăzeci de minute, am schimbat registrul. Pentru ML (memento lingvistic) am etalat cele două poeme emblematice dedicate graiului matern: „Limba românească“, de George Sion şi „Limba noastră“, de Al. Mateevici. Fără a avea pretenţia că realizăm un exerciţiu de textologie, am supus discuţiei studenţilor filologi finalul celor trei (din şase) strofe ale primei poezii: „O, vorbiţi, scriţi româneşte,/Pentru Dumnezeu!“ George Sion (1822-1892) a trebuit să admită că noi, modernii, nu putem accepta într-un manifest lingvistic arhaismul fonetic scriţi, aşa că i-am aşezat la loc sufixul tematic -e-, am eliminat semnul afectivităţii maxime – interjecţia „o“ –, pentru a respecta prozodia, fără a prejudicia prea grav înţelesul: „Vorbiţi, scrieţi româneşte“. Înainte de a fi sacrificat acel „O“ iniţial de vers, l-am discutat într-o ipostază inedită: fără virgulă, poate fi interpretat ca pronume personal („O vorbiţi…“), corelat cu anteriorul „limba“ sau cu „Românaşul o iubeşte“ (a zis Ana-Maria Petrea).
Acelaşi dificil semn de punctuaţie, virgula, proiectează o energie specială înainte de final: dacă nu o punem după adeverbul „româneşte“, sintagma „Pentru Dumnezeu“ rămâne să fie circumstanţial de scop, iar dacă o luăm în seamă ca pe o realitate textuală, anunţă un grup incident, corespunzător locuţiunii interjecţionale „pentru Dumnezeu“ (a zis Cristina Roşu). De aici şi până la sacralizarea limbajului nu e decât un pas. George Sion l-a făcut pentru ca noi să refuzăm „Păcatele limbii“ (numele mult regretatei rubrici a Rodicăi Zafiu).
Să recunoaştem că poetul din secolul XIX este cunoscut în cultura română prin acest poem, din care ne-am înfruptat pentru titlul rubricii noastre. „Dicţionarul enciclopedic“ (2006) îl fixează doar ca publicist, memorialist şi traducător…
