Prezenţa Celui Înviat

Evanghelia duminicii a III-a a Paştelui ne prezintă episodul cu cei doi ucenici care, îndreptându-se spre satul numit Emaus, discutau despre toate cele întâmplate la Ierusalim şi despre Isus din Nazaret. Şi iată, în timp ce ei discutau, Isus însuşi li se alătură şi merge împreună cu ei. „Însă ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască” (Lc 24,16).
Cei doi ucenici din Emaus pleacă din Ierusalim, trişti şi deziluzionaţi. Isus din Nazaret trezise în ei mari speranţe, dar pe care condamnarea sa la moarte le distrusese. Crucea şi mormântul nu le permit să-şi facă iluzii pe mai departe; nici chiar pretenţia „vederii îngerilor”. Dincolo de moarte chiar nu se mai întrevede ceva care să se mai poată spera.
Multe persoane „se târăsc înainte” zi după zi pe drumul unei vieţi fără entuziasm şi fără bucurie. Aceasta li se poate întâmpla şi celor credincioşi. Li se poate întâmpla să se simtă deziluzionaţi chiar şi în credinţă.
Mesajul Evangheliei ni s-a părut fascinant; am crezut idealurilor solidarităţii, angajării pentru ceilalţi, comuniunii ecleziale. Dar am întâlnit neînţelegeri, ipocrizie, răutate, nedreptate; am experimentat durerea; am întâlnit prea multe contradicţii în Biserică; am descoperit în noi înşine slăbiciuni şi infidelităţi; ne simţim neputincioşi în faţa marilor probleme ale lumii. Şi iată că ne simţim sceptici, nesiguri, plini de îndoială: nu mai vedem „adevărul” Evangheliei în concretul vieţii, se naşte înlăuntrul nostru teama că totul este o iluzie.
Câtă vreme rămânem închişi în orizontului intimului nostru, al aşteptărilor şi visurilor noastre, deziluzia este întotdeauna la pândă, iar ochii noştri rămân incapabili să vadă împlinindu-se în viaţa şi istoria lumii planul lui Dumnezeu.
Trebuie să acordăm ascultare umilă şi încrezătoare cuvântului lui Dumnezeu pentru a integra în credinţa şi speranţa noastră dimensiunea crucii şi să depăşim scandalul permanent al suferinţei, nedreptăţii, atotputerniciei răului, absurdităţii morţii: „Oare nu trebuia ca Isus Cristos să sufere toate acestea pentru a intra în slava sa?”
Cuvântul lui Dumnezeu este cel care deschide privirii noastre orizonturile cele mai largi şi ne face „să ne ardă inima” de o nouă speranţă, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât moartea şi a demonstrat aceasta înviindu-l din morţi pe Cristos cel răstignit.
Dar noi nu putem pretinde „să-l vedem cu ochii noştri” pe Cristos cel înviat pentru a putea crede. Prezenţa sa nu mai poate fi întâlnită cu simţurile şi cu instrumentele ştiinţei. Tocmai pentru că a înviat din morţi, el nu mai aparţine realităţilor acestei lumi, realităţi supuse controlului nostru.
Prezenţa Celui Înviat se poate recunoaşte numai indirect, prin anumite „semne” pe care el însuşi le-a arătat: „Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt eu în mijlocul lor” (Mt 18,20); „Acesta este trupul meu dat pentru voi” (Lc 22,19).
Ori de câte ori ne adunăm în numele Domnului pentru a celebra Euharistia, noi îl întâlnim pe Isus cel înviat. Şi dacă recunoaştem într-adevăr prezenţa sa în Sfântul Sacrament al altarului, el însuşi ne va deschide ochii ca să-l recunoaştem ascuns în fiecare om pe care-l întâlnim în drumul nostru.
Pr. Cristi Hodea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău