Credinţa în Cristos cel înviat

Sărbătoarea Paştelui nu se epuizează într-o singură duminică, pentru că realitatea Paştelui nu se epuizează în decursul secolelor; ea îmbracă întreaga existenţă umană şi întreaga istorie a lumii. Cristos înviat din morţi nu mai moare. Isus Cristos este „Domn”, ieri, astăzi şi totdeauna. De aceea, repetând tradiţia veche, sărbătoarea Paştelui este prelungită în duminicile următoare, până la Rusalii; aceasta pentru a imprima profund în sufletul nostru o conştiinţă vie şi permanentă a misterului Paştelui, ca fundal interpretativ pentru întreaga viaţă şi pentru toată istoria.

Lecturile propuse la sfânta Liturghie în cea de-a doua duminică a Paştelui ne oferă o mare bogăţie şi diversitate de tematici pentru reflecţia noastră. De aceea, nu putem avea pretenţia „să le explicăm” pe toate suficient şi adecvat. Este vorba de a alege, dintre multele realităţi care s-ar putea spune astăzi, pe acelea care apar mai oportune şi mai utile în raport cu fiecare adunare. Aici ne limităm să propunem câteva puncte şi posibile dezvoltări şi elaborări diferite.

Am putea sintetiza o temă generală prezentă în lecturile celei de-a doua duminici a Paştelui printr-o formulă de acest gen: credinţa A bucuria a comunitatea creştină (adică Biserica). Nu în sensul că această „formulă” intenţionează să exprime întregul mister al Bisericii – pentru că, în acest caz, cel puţin ar trebui să vorbim şi de Duhul Sfânt, despre cuvântul lui Dumnezeu, despre sacramente etc. – ci în sensul că acest lanţ de realităţi (credinţă, bucurie şi comuniune) ar trebui să caracterizeze în mod obişnuit fizionomia oricărei comunităţi creştine.

Este greu de conceput că eşti bine intenţionat şi amabil faţă de aproapele, dacă nu ai şi un pic de bucurie în inimă. Şi este greu ca, în anumite momente ale vieţii, să menţii ceva seninătate în inimă, dacă nu ai nici o speranţă dincolo de resursele umane şi pământeşti. Căci credinţa sinceră în Cristos cel înviat poate să dea seninătate şi bucurie chiar şi atunci când suntem mâhniţi din cauza unor încercări. Şi, dacă ne punem bucuria proprie în Cristos, atunci nu mai suntem prizonierii neliniştii de a poseda şi devenim capabili de a împărţi bunurile noastre cu cei lipsiţi.

Bucuria şi capacitatea de comuniune sunt dovada unei credinţe adevărate, mature şi puternice. Însă cu siguranţă că nu este vorba despre o credinţă facilă. „L-am văzut pe Domnul!” „Dacă nu văd în mâinile sale semnul cuielor…”.

Să nu gândim rău despre apostolul Toma. Mai degrabă să-i mulţumim că nu a crezut în prea mare grabă, pentru că în felul acesta avem o garanţie în plus pentru credinţa noastră. Apostolul Toma era o persoană cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ; nu era dispus să creadă chiar orice i s-ar fi povestit. Cu atât mai puţin despre o realitate atât de importantă şi mare ca aceasta: că Isus ar fi înviat cu adevărat din morţi. Este clar că în acest caz nu avea dreptate…

Dar dacă chiar şi prudenţa, dubiul şi scepticismul apostolului Toma au devenit credinţă („Domnul meu şi Dumnezeul meu!”), putem să avem încredere în mărturia apostolilor despre adevărul lui Cristos înviat: „Fericiţi sunt cei care, deşi nu au văzut, au crezut”.

Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău