Inca un vis spulberat

Moartea viselor este dureroasa, uneori, ca si moartea unui prieten poate ravasi sufletul pana la lacrima. La inceputul acestui an scolar mi-a mai murit un vis. Este vorba despre un vis vechi de 18 ani, care viza castigarea unei demnitati autentice pentru cadrele didactice. Nu voi vorbi despre salariile acestora, despre investitiile din scoli (care sunt o realitate in ultimii ani), ci despre demnitatea lor, mereu strivita de bombeul administratiilor locale. Voi depana, pe scurt, doua intamplari. In vara lui 1987 eram in excursie la Praga. Am vizitat un liceu, cu intentia de a vorbi cu directorul sau cu unii profesori. Liceul era un adevarat santier. Localul era pregatit pentru inceperea anului scolar. Un reprezentant al primariei pragheze, care coordona lucrarile, mi-a explicat (in 1987, in Praga comunista!) ca tot corpul didactic este in vacanta. Profesorii urmau sa revina cu o zi inainte de inceperea scolii, cand primeau localul reabilitat, la cheie, si incepeau cursurile. Un amic profesor a participat, recent, la un eveniment emotionant: festivitatea de deschidere a cursurilor la un liceu din Franta. Profesorii au primit imobilul institutiei, de la administratia locala, ca pe un cadou. Usa de la intrare era sigilata. Pe toata durata vacantei, cadrele didactice n-au calcat prin scoala. Cand au intrat, profesorii au fost uimiti: totul era zugravit proaspat, mobilierul era, in mare parte, schimbat, calculatoarele, imprimantele si copiatoarele nou-noute, sala de sport si atelierele erau ca si noi, curtea arata ca o oaza de civilizatie autentica. In Praga comunista si Franta de azi, ca in toate tarile civilizate ale lumii, profesorii si parintii nu sunt tratati ca zugravi, tamplari sau maturatori, ca finantatori ai invatamantului gratuit. Profesorilor li se spune cam asa: voi trebuie sa fiti performanti la catedra noi, administratia locala, ne ocupam de baza didactico-materiala. Diviziunea muncii, nu? Administratiile locale continua, si acum, cand am intrat in UE, sa-i trateze pe dascali ca pe niste anexe administrative ale primariilor. E un viciu incurajat de sistem, la nivel national. Profesorii stau cu mana intinsa catre primarii, pentru a le fi alocate fondurile care li se cuvin legal, chiar in conditiile in care, realmente, fac si treaba primariilor, in multe situatii. Inclusiv proiectele de finantare pentru scoli, cred, ar trebui elaborate/ derulate de catre primarii, nu de catre profesori. Sunt armate intregi de functionari prin primarii care primesc leafa pentru asta. Un inspector scolar mi-a spus ca exista si primari care au solicitat ca profesorii sa depuna la primarie cererile de concediu, pentru a-i acontrola” pe profesori. E culmea magariei. Profesorii ar trebui sa se ocupe, exclusiv, de proiectele educationale. Aceasta le este meseria. Ca profesor si director de scoala, ma simt jenat de faptul ca, la fiecare inceput de an, in scoli sunt organizate ceremonii in care – culmea ironiei – cadrele didactice amultumesc din inima” administratiilor locale si judetene, pentru sprijinul acordat. Am expus, intr-un cadru oficial, toate aceste ganduri. Am fost privit, inclusiv de catre unii despre care credeam ca-mi sunt prieteni, ca un cazut de pe Luna. Europa este foarte departe de noi. Administratiile locale, cel putin, se zvarcolesc inca in universul unor fantasme dejiste. De ce repet toate astea? Pentru ca vreau ca atunci cand, peste ani, voi iesi la pensie, sa ma pot uita cu demnitate in oglinda. Daca altii nu vor asta, este problema lor. Scris de Ion Fercu