Recitalul din penultima zi a Galei STAR, sustinut de Lari Georgescu, ne-a aruncat într-un spatiu locuit de fantasme. Actorul s-a prezentat în concurs cu “Poezia visului” (productie Unteatru, Bucuresti), un spectacol realizat de Miriam Raducanu, pornind de la câteva poeme ale lui Emil Botta. Elaborat atent, construit rotund, armonios.
Pe un fond muzical superb, un Trio pentru pian, vioara si violoncel de Franz Shubert, într-un decor alb-alb (scenografia: Vladimir Turturica), vedem un tânar care, cu miscari prelungi si domoale, încearca sa se elibereze din mrejele lui Morfeu.
Dar el ramâne captiv în starea onirica, bântuit de fantasmagorii, de dulci himere cu iele nazdravane, cu padurencele „ademenite de zefir aprilin”. Lari Georgescu rosteste frumos, limpede versurile, ca într-o stare de transa, si de aceea el poate parea monocord, dar aici nu e altceva decât un tribut adus lui Emil Botta, usor de înteles pentru cei care si-l amintesc pe marele actor, atât de special. Memorabil este felul în care actorul spune, de doua ori în recitalul sau, „Spiridusul visului”, în care este cuprinsa esenta sensibilului recital.
Dupa atâta poezie am picat în cea mai terna proza. Era sa zic neagra, pentru ca eroina recitalului urmarit la Sala Studio era îmbracata în negru, vaduva fiind. Asadar, „Cinci ore cu Mario” si peste doua ore cu Florina Gleznea (de la Unteatru, Bucuresti). Tern, prozaic a fost spectacolul, pentru ca nu asa este si romanul lui Miguel Delibes, dupa care a fost conceput scenariul. De fapt, nu stim cine a facut adaptarea textului pentru scena, dar ea este profund neinspirata, dezlânata, greoaie, iar decupajul regizoral este ca si inexistent.
Spectacolul nu are ritm, treneaza si da impresia ca nu se mai sfârseste. Si asta desi interpreta, Florina Gleznea, are datele personajului, e talentata, are prezenta scenica, voce buna, dar e prost condusa. În „Cinci ore cu Mario” inadecvarea (adaptarii, interpretarii) a fost evidenta. Pacat de atâta munca, fiindca nu e usor sa retii atâta pogon de text si sa stai de una singura atâta timp în scena.
Nici recitalul extraordinar al lui Nick Mancuso (din seara aceleiasi zile) nu mi s-a parut … extraordinar. Actorul canadian, cunoscut din câteva filme hollywoodiene, este o personalitate plurivalenta, scriind poezie, proza, teatru, eseuri, activând si ca profesor de teatru etc. El a adus pe scena, în monologul „Moartea lui Socrate” (dupa Platon), un text care-i apartine, siguranta de sine, dezinvoltura tipic americaneasca a unui actor de peste Ocean.
Complet relaxat, Nick Mancuso a jucat în fata scenei, cu luminile aprinse în sala, pentru a sterge distanta dintre el si public. Pe care vrea sa-l implice în actiune, dialogând în permanenta cu el. Nu o mai lungesc mult, pentru ca spectacolul nu a fost titrat, iar Mancuso a citit pur si simplu textul.
FOTO: Adrian Grajdeanu
