O formula de interpelare la inceput sfatoasa, apoi imperativa, apoi sarcastica.
Dupa? Doar condescendenta. Parca iti spune: unde nu e…?! Nici…! Ce mai conteaza restul. Asa il recunosti, fara sa ii rostesti numele, pe Eugen Verman.
In limbaj neaos exista expresia “negru de suparare”. Ne-am intâlnit prin spatele pietii din centru. Un areal din care s-a inspirat si in care locuieste. A scris povesti cu zbateri stranii, plângeri ale precupetelor bagate in seama, cu epilog aproape niciodata fericit. Au aparut in ziar, in volume de proza scurta, nuvele.
Vorbeam despre pescuit cu un amic. Trece pe lânga noi. Bucuros de revedere, il intreb daca a mai fost la peste. Nu ma mai ia cu ”bai tipule, Bascalie”, asa ma “alinta” când mai faceam o boacana si râdeam a paguba, ca si ziaristica asta e pe zi ce trece o “Marie cu alta palarie”, devine mai mult electornica. “Stii ca mi-a murit sotia? Am ramas vaduv. Plâng in fiecare zi”. Inghit in sec. “Bai!” Mi se adreseaza cu blândete.
“Voi, generatia asta, ati mai divortat, v-ati recasatorit… si de mai multe ori. Eu am trait cu femeia asta o viata, am intemeiat o familie, suntem o familie. Ne-am cunoscut inainte de a te fi nascut tu, in cincizeci si opt.” Las puncte-puncte pentru cele doua minute de imbarbatare.
Un deces presupune pâna la urma o impacare cu soarta, pentru cei care ramân. Sta in logica vietii. Cei care cred au o speranta a mântuirii… pentru cei care s-au dus.
Trec iar la peste. Mi s-a pus pata. Vreau sa-i abat gândurile asa ca ma invit la el acasa. Stabilim o zi si o ora convenabila. Bine… ora s-a schimbat intre timp.
Sentimentul de invingator
Sun inainte sa ma asigur. “Vino, ca eu acum vopsesc balconul.” E deja pregatit. Albume cu fotografii, carti. Imi arata doua foi pe care si-a notat cu o noapte in urma câteva amintiri. Vine lânga mine si, subliniind cu degetul, citeste câteva pasaje cu intonatie. Ii descifrez usor scrisul. Privirea absoarbe repede textul pâna in josul paginii. Se prinde ca ma concentrez pe doua fronturi.
“Vad, ai in cap ceva. Scrii cum vrei tu! Pai asta e deosebirea. O albina, inainte de a-si construi stupul, nu are nimic in cap. Un om, inainte de a-si face o casa are in minte casa. Cine? Marx a spus-o, nu? Pacat ca nu mai citeste nimeni acum Capitalul. Ne lucreaza astia ca pe prosti. Parca suntem o natie blestemata.” As fi vrut sa-l contrazic. Hai sa vorbim despre pescuit.
“Sunt nascut pe malul Bistritei, in mahalaua Precista, la Piatra Neamt. Stii cum se spune, de mic intâi arunci cu pietre in apa, apoi cu undita. Asa mi s-a intâmplat mie. Desi, cu undita am invatat de la tata, Dumnezeu sa-l odihneasca. Era electrician. Mergeam in timpul lui liber, intre doua bauturi zdravene, asa era in vremurile alea, prin patruzeci si cinci, dupa razboi.
Atunci Bistrita era normala, fara lacurile de acumulare, fara dig, de-o salbaticie fantastica si limpede, de beai apa cu causul palmelor direct din ea. Erau pesti de toate felurile, dar nu mari. Si lostrite, dar mai la deal, spre Tarcau. Când prindea unul o lostrita se auzea in toata mahalaua. «Ba…! Ion a lui Gheorge Ababei a capturat una». Mergeam toti s-o vedem. Era mare, imensa. Pescuitul iti da satisfactii foarte mari, simtiri aparte. Dincolo de faptul ca traiesti in natura, ai bucuria invingatorului. Senzatia ca ai obtinut o victorie, si tu prinzi un pestisor amarât.
Fratii pescari
“Noi prindeam beldite, boistean, porcusori. Si ce unelte aveam! Un bold indoit, par de cal in loc de struna. Traia in zona un frate al bunicii mele, Ermil Secara, erou din primul razboi mondial.
Lucra la Camera Agricola si conducea o sareta cu doi cai. Nu ne dadea voie. Ne duceam si furam din coada calului când se ducea sa manânce. Taiam cu cutitul câte un smoc de par, ca n-aveam foarfeca, si legam cârligul.
Varga de pescuit era din corn, sa fie flexibila. Eram trei frati. Bine, am avut si o sora, Lenuta, dar nu a vrut sa stea lânga noi. Eu eram cel mai mare. Urma Didi, care locuieste la Onesti, e pescar si acuma, si Culai, ingropat acum zece ani la Bisericani.
El iubea pescuitul. Ii placea sa mearga noaptea la pescuit, singur singurel, cu luna si stelele deasupra capului. Când avea sapte sau opt ani l-a scos Didi de par din apa. A sarit ca noi, de pe pluta, dar nu stia sa inoate. L-a tras exact când sforul il baga sub busteni. Câti nu s-au inecat asa! L-am prins amândoi de picioare si l-am tinut cu capul in jos. Apucase sa bea câteva gâturi zdravene.
Când si-a revenit l-am luat la scatoalce si injuraturi. Tin minte c-am prins si peste mai mare, lânga pod la Celuloza. Venise Bistrita umflata, involburata. Intra prin curtile oamenilor. Bai, Nelu! Am prins la rând un clean si o mreana, de toata gasca noastra, Didi, Petrica, Culai, a cazut in genunchi. Se uitau la mine… ca la un sfânt. Am avut un noroc! Era pe timpul foametei. Anii aia grei. Abia ne astepta mama acasa, sa puna ce prindeam in oleaca de undelemn, sa ne dea de mâncare.”
Crap de Harington
Anii au trecut. Nascut pe data de treisprezece decembrie, cifra nu i-a purtat ghinion. Dupa liceu, având inclinatie la scris, lucreaza o perioada scurta la ziarul din Onesti. Vine la “Steagul Rosu”, singurul cotidian al regiunii Bacau.
Urmeaza la zi cursurile Facultatii de Filozofie-Sociologie a Academiei “Stefan Ghiorghiu”, din saizeci si sapte pâna in saptezeci si unu. S-a numarat printre fondatorii cotidianului Desteptarea”, de unde a si iesit la pensie, dupa patruzeci si sapte de ani dedicati presei. A continuat sa mearga la pescuit.
Pe Trotus, Siret si lacurile Bistritei. Cele mai mari satisfactii privind capturile le-a avut insa in Canada. Are trei fete. Margareta locuieste in Bacau. I-a daruit un nepot, pe Mihnea. “Asta o sa ajunga om mare ca nu-i place scoala.” Mijlocia, Lucia, e pescarita. Ea e stabilita in Toronto. Are o fata nascuta acolo, Anna Julia, studenta in anul trei la Istorie. Mezina, Geta, locuieste in Constanta.
Are si de la ea o nepoata, Aurelia, studenta la Medicina in anul doi. “De trei ori am fost la Lucia in vizita. Prima data in doua mii doi. Când am ajuns, mi-a facut cadou trei lansete, sa mergem la pescuit. La ei crapul e cel mai spurcat peste. Nimeni nu-l ia acasa. Daca l-ai prins nu ai voie sa-l arunci inapoi in apa. Il lasi pe mal pentru pasari. Ginerele, mai milos, le dadea drumul pe furis. Erau numai siri cu oase prin stufaris. Am mers cu mai multi prieteni români stabiliti acolo, undeva la vreo optzeci de kilometri in sud-vest, pe lacurile din rezervatiile Woodstock si Harington”.
Prohibitia si postul
Dezlegare de legare la peste. Acolo legea-i lege. Când e prohibitie nu se pescuieste. “Nu ai voie cu mai mult de o lanseta si un cârlig. Au oamenii aia un respect pentru natura de neimaginat pentru noi. Taxa de intrare era de zece dolari. Locuri amenajate, curat. Tobogane pentru copii, grup social, inclusiv dusuri. Acolo pensionarii nu au nevoie de permis de pescuit. Noi, fuga la apa. N-a trecut un minut si era sa-mi smulga mâna. Se intepase un crap de peste trei chile. Ma ajuta Tudor cu minciogul. Bun pescar.
Si-a luat cetatenie de multi ani. Il ajut si eu când prinde. N-am asigurat bine lanseta. Când m-am intors, o vad cum se plimba pe lac. Patit, a lansat el cu o ancora si la a treia incercare a tras-o cu tot cu peste la mal. Nu-ti mai zic câte aventuri. Le-am scris in cartea Liliacul Alb – Zborul numarul trei. In ziua aia ne-am intors acasa cu doisprezece crapi. Eu am prins sapte, Lucica cinci. Cum sa-i arunci. Am pus la congelator si am gatit si la barbeque, cum zic ei la gratar. I-am preparat eu. Frecati cu mujdei de usturoi si sare, cu mamaliga cum facea mama. Au mâncat de-si lingeau degetele. Au venit si vecinii adusi de miros.”
“La saptezeci si sapte de ani am ramas burlac. Timpul e cel mai mare ucigas. Da, fiecare moare pentru el, la urma urmei. Si moare singur… Asa cum a murit si fratele meu mai mic, Culai…”. Ma cheama pe balcon si imi arata rucsacul cu lansete si monturi. Stie ca mai dau la stiuca asa ca-mi face cadou un blinker canadian, made in Anglia, si câteva cârlige meseriase pentru crap. Imi arata si tableta unde are ultimele poze. “Am wireless. Vorbesc pe skype cu fetele”. Plec. Ramâne sa-l mai sun. “Bine, tipule. Da! Cum da caldura… merg la pescuit.”
