Învierea lui Lazăr

Potrivit relatărilor Evangheliei, lui Isus îi plăcea în Betania, deoarece acolo locuia prietenul său Lazăr, împreună cu surorile sale, Marta şi Maria.
Când Lazăr s-a îmbolnăvit, Isus vestea evanghelia dincolo de Iordan. Surorile i-au trimis imediat vestea: „Doamne, acela pe care îl iubeşti este bolnav”. Le vedem parcă pe cele două surori care zi şi noapte veghează lângă patul de suferinţă al fratelui lor. Medicii sunt neputincioşi, toată speranţa lor este Isus. Dar unde întârzie atâta? Trebuia deja să fie aici. În cine mai poate spera omul, dacă şi cel mai bun prieten îl părăseşte? Isus însă nu poate face aşa ceva. El soseşte, însă Lazăr este deja de patru zile în mormânt. Fireşte că nu a putut fi vorba de moarte clinică aparentă. „Miroase deja”, precizează Marta când Isus se apropie de mormânt. În cuvintele ei se simte un uşor reproş: „Dacă ai fost aici, fratele meu n-ar fi murit”.
De câte ori nu ne plângem şi noi la fel? Isus nu se apără în faţa reproşului. Dar înainte de a interveni, le consolează pe Marta şi Maria, atrăgându-le atenţia asupra învăţăturii sale: „Fratele vostru va învia”. „Ştiu – răspunde Marta – că va învia la înviere, în ziua de apoi”. Însă un singur lucru nu a ştiut Marta, că nu „ziua de apoi” aduce învierea morţilor, ci Isus. Însă acum, de dragul prietenului său, Cristos aduce acest moment al învierii în Betania. Unde este prezent Isus, acolo este învierea, acolo este viaţa.
Contrar neputinţei pe care noi, oamenii, o manifestăm în faţa realităţii morţii, Isus priveşte moartea în faţă nu ca un învins, ci ca un stăpân învingător şi asupra ei.
Probabil că această minune a lui Isus a fost picătura care a umplut paharul răbdării marilor preoţi şi al fariseilor. „Acela care săvârşeşte astfel de minuni – spun ei – trebuie eliminat”. Ce va fi atunci cu templul, ce va fi cu religia tradiţională iudaică pe care Isus a criticat-o? Şi apoi romanii vor putea considera că s-a ajuns prea departe. Ei vor bănui în toate aceste evenimente o provocare, un fel de răzvrătire. O, orbire omenească! Voi vreţi să-l omorâţi pe Isus, voi vreţi să luaţi viaţa aceluia care este însăşi viaţa? Cât este de oarbă ura, păstrarea puterii, necredinţa încăpăţânată! De-am învăţa măcar noi din greşeala lor şi nu i-ar urma nesăbuinţa atâţia oameni. După 2.000 de ani de creştinism, nu doar Isus are adepţi, ci şi duşmanii săi. Şi astăzi se trâmbiţează: „Dumnezeu a murit! Biserica este deja în agonie, vă puteţi pregăti de înmormântare. Lăsaţi să fie înmormântată şi apoi întoarceţi-i spatele! Mai ales voi, tinerilor, părăsiţi acea jalnică adunare! Isus întârzie, în zadar îl aşteaptă creştinii, sau poate nici nu vine ca să vindece rănile Bisericii”.
Mulţi gândesc astfel şi în zilele noastre. Dar noi ce răspundem la toate acestea? Ce facem în faţa Bisericii considerate moartă? Aşteptăm şi sperăm. Chiar dacă întârzie, Isus poate sosi pe neaşteptate. El porunceşte să fie îndepărtată piatra şi strigă cu glas puternic: „Lazăre, vino afară!” Acestei porunci nu i poate împotrivi nimeni. Astfel, Biserica adormită va ieşi din mormânt. Ea se eliberează de pânzele care o înfăşoară, ca să-l poată predica pe Cristos până în ziua de apoi.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău