La implinirea a 10 ani de la aderarea României la NATO, un militar bacauan vorbeste despre experientele traite in teatrele de operatii.
Pe 29 martie 2004, România a devenit stat membru cu drepturi depline al Aliantei Nord-Atlantice (NATO), acesta fiind considerat unul dintre cele mai mari succese ale politicii românesti din anul 1989 pâna in prezent.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Aliantei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmata, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborarii oficiale a drapelului României la sediul NATO.
Armata României a avut o contributie insemnata in ceea ce priveste schimbul de date si informatii in cadrul Aliantei, prin participarea cu personal si capabilitati de informatii militare in operatiile NATO, contributii la elaborarea documentelor NATO agreate si in sprijinul deciziilor Consiliului Nord-Atlantic si Comitetului Militar al NATO, contributii pentru Centrul NATO pentru fuziunea informatiilor si pentru unele comandamente subordonate ale NATO.
Pâna in prezent, România a participat la misiuni de mentinere a pacii cu aproape 40.000 de militari (observatori, ofiteri de stat major, ofiteri de legatura, politie militara, unitati si subunitati luptatoare, spitale de campanie) situându-se pe primele locuri intre state membre contributoare la operatii.
Militari bacauani in teatrele de operatiuni
Misiunile internationale au avut un impact deosebit si asupra militarilor bacauani, fie ca au fost parasutisti, aviatori sau jandarmi. Afganistan a reprezentat permanent principala zona de interes si, de asemenea, cel mai mare efort intr-un teatru de operatii. In topul misiunilor a urmat Irak sau Balcanii de Vest.
Printre militarii bacauani care au trait experienta unor astfel de misiuni, se afla si maiorul medic Tudor Gornicioiu, din cadrul Bazei 95 Aeriene „Erou capitan aviator Alexandru Serbanescu” din Bacau. Prima misiune la care a participat a fost in Irak (2007), iar cea de-a doua experienta a trait-o in Kosovo (2009 – 2010).
– Ce a insemnat prima misiune pentru dumneavoastra?
– Prima misiune m-a luat pe nepregatite. Am participat la preselectie, insa, primul gând al meu a fost ca am sanse minime ca sa ajung in teatrul de operatii. Acum, dupa acea misiune de sase luni, pot spune ca nu-mi pare rau ca am fost in Irak. In prima misiune am plecat cu un detasament medical operational de sprijin, dislocat intr-un spital din Irak. Am fost mai multe team-uri formate din medici si asistenti medicali proveniti din spitale militare sau unitati militare. In principal, cazuistica de razboi inseamna ca ne confruntam cu pacienti cu arsuri sau leziuni traumatice provocate de glont sau explozii. Aveam in grija atât militari, cât si civili (localnici) pentru ca eram obligati sa asiguram asitenta medicala si natiunii gazda.
– Cât de mult conteaza pentru un militar sa participe la misiuni internationale?
– Razboiul mi-a desavârsit pregatirea ca militar. Acolo pui in practica ceea ce ai invatat aici. De fapt, pregatirea pentru o astfel de misiune, dureaza exact cât misiunea in sine. Ne pregatim ca sa stim cum sa facem fata in orice situatie si antrenamentul acesta mi-a prins foarte bine. Cred ca pentru orice militar este obligatoriu sa mearga in misiuni internationale, fie in teatrele de operatii, fie in misiuni de mentinere a pacii. Acolo, in conditii de razboi si de maxima adrenalina vezi exact cum functioneaza lucrurile. Lucrezi cu o natie si vezi cât de interoperabil esti. In teatrele de razboi am adoptat si implementat proceduri NATO.
– De ce v-ati temut cel mai mult in Irak?
– Primul soc a fost legat de amenintarile care exista intr-un teatru de razboi. Insa, cel mai mare soc, l-am avut la coborârea din avion, pentru ca la ora patru dimineata, pe aeroport erau 36 – 40 de grade. Initial am crezut ca este un val de caldura degajat de motorul avionului, dar pe masura ce m-am departat de aeronava, am realizat ca aceasta este temperatura reala si ca atare trebuie sa ma acomodez. Chiar daca in Irak, atmosfera este uscata, cu temperaturi care pot atinge 50 – 55 de grade Celsius, nu am resimtit atât de puternic disconfortul termic. In ceea ce priveste siguranta ta ca om, in momentul in care te-ai decis sa pleci intr-un teatru de razboi, trebuie sa iti asumi orice risc. Pot sa zic ca am avut noroc, in conditiile in care, s-a intâmplat sa fie atacat terenul de fotbal unde obisnuiam sa fac miscare impreuna cu alti colegi. Noi am jucat fotbal intr-o seara, pe la ora 18, iar a doua zi, la aceeasi ora, a cazut pe teren o racheta. Din nefericire, incidentul s-a soldat cu morti si raniti. In timp, m-am obisnuit cu zgomotul atacurilor aeriene si chiar daca ma trezeam noaptea, imi continuam somnul, pentru ca zilele erau foarte solicitante.
– Ce a invatat omul, militarul si medicul, in cele doua misiuni?
Ca militar am invatat cum este sa fii militar, ca om am invatat sa vorbesc perfect limba engleza, iar ca medic mi-am desavârsit pregatirea. In Irak, baza in care mi-am implinit misiunea, era americana. Ei bine, ce am vazut acolo la capitolul dotari, in toate domeniile, m-a impresionat. Sali de operatie cum cred ca n-am sa mai vad vreodata, aparatura de ultima generatie, medicamente la discretie si absolut tot ce aveai nevoie si personal fara cusur. Chiar daca sunt mai reci din fire, americanii sunt constienti de misiunea pe care o au, iar regula este regula si trebuie sa o respecte toata lumea. In Kosovo, am participat la o misiune de mentinere a pacii si am stat intr-o baza militara italiana. Aici a fost deja altfel. Am lucrat cu sloveni, unguri si italieni, iar colaborarea a fost mai apropiata. In Kosovo am asigurat asistenta medicala pentru trupele proprii si am facut activitati de preventie. Daca ar fi sa ma gândesc la o noua misiune, mi-as dori sa ajung din nou in Irak.
