În vremurile noastre, intelectualii nu mai sunt la modă (a se vedea hăhăiala grobiană de pe forumuri când este vorba despre unii dintre aceştia, imensul dispreţ cu care sunt trataţi telectualii).
Ei erau figuri centrale în anii ’60 -’70, când pe scena lumii occidentale evoluau Sartre, Camus, ca să amintesc doar doi faimoşi “directori de conştiinţă”, intelectuali-rebeli, prezenţi în viaţa publică, influenţând-o prin vehemente luări de poziţie, prin discursuri incendiare. Din păcate, nici “şcoala nu mai e la modă”, aşa după cum am auzit spunându-se după publicarea rezultatelor dezastruoase de la simulările de examene.
Dar nu am să abordez subiectul cu învăţământul, cu abandonul şcolar, cu lipsa de motivaţie a tinerilor, pentru că e unul mult prea grav şi complex pentru un singur articol. Ci am să mă refer la ceea ce se numeşte “intelectualul mediatic”, analistul, formatorul de opinie, moderatorii de emisiuni, ei fiind cei care i-au înlocuit pe intelectualii de modă veche (oameni înţelepţi, profesori, consilieri morali, guru).
Cei care apar la televizor trebuie să fie telegenici, în primul rând, “să dea bine pe sticlă” şi să dea bine din gură. Adică să emită nişte păreri, pe care se presupune că le aşteaptă publicul, că doar el face mult-doritul rating.
Rolul acestor personaje publice de pe la diverse televiziuni este unul foarte important, pentru că ei pot manipula de minune opinia ascultătorilor. În mod normal, oamenii aceştia care judecă evenimente, personalităţi, ar trebui să aibă, dincolo de cultură generală, cunoştinţe de specialitate în diverse domenii şi o educaţie corespunzătoare funcţiei lor publice. Care presupune un limbaj cel puţin adecvat, dacă nu unul elevat.
Că doar vorbesc în faţa naţiei, nu în cine ştie ce bătătură sau la ei în bucătărie. Astfel că n-am cum să trec sub tăcere limbajul grobian al unui individ care nici nu merită a i se pomeni numele, insul cu pricina prestând pe la un post de televiziune care se laudă cu cele mai mari audienţe. Cu atât mai rău, zic eu, că aude atâta lume cum este terfelit în direct un intelectual de primă mărime, cum este Andrei Pleşu.
Nu am să insist asupra cazului, s-au emis destule păreri despre urâta întâmplare, dar nici nu pot să rămân indiferentă la atâta degradare a comportamentului în spaţiul public. Pentru că sunt lucruri revoltătoare, inacceptabile. E nevoie, cred, în viaţă, dar mai ales în spaţiul public, de o necesară şi imperioasă minima moralia (expresie care nu a fost inventată, ci folosită de Adorno, şi poate fi întrebuinţată de oricine îi cunoaşte sensul). Şi e nevoie să ne respectăm valorile, elitele, fără de care nicio societate nu progresează. Atfel mergem aiurea (în turmă), către nicăieri.
