Setea sufletească

Poate că nimeni dintre noi sau foarte puţini ştiu literalmente ce înseamnă „a suferi de sete”. Poate că niciodată n-am experimentat cu adevărat setea: acea nevoie vitală a organismului care cere apă. Şi poate că nici nu ştim să apreciem suficient apa, acest simplu şi minunat element al naturii, sinonim cu viaţa pe pământ. De acest lucru era convins şi poporul ales, care odinioară călătorea prin pustiu. Cartea Exodului ne spune că, în acele zile, poporul suferea din cauza lipsei de apă, motiv pentru care au ajuns chiar să-l pună la încercare pe Dumnezeu.

Drumul, pustiul, setea… şi acea întrebare între rugăciune şi blasfemie („Este oare Domnul cu adevărat în mijlocul nostru, sau nu este?”), iată câteva imagini sugestive care privesc şi viaţa noastră: pustiul suprapopulat al oraşelor noastre, drumul inexorabil al zilelor şi al anilor noştri, setea nestinsă a dorinţelor noastre mereu noi… Şi acea întrebare între credinţă şi necredinţă, între încredere şi scepticism: oare Dumnezeu este prezent în mijlocul nostru?
În Evanghelie remarcăm ceea ce Isus îi spune femeii samaritene: „Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu şi ai şti cine este cel care îţi zice: «Dă-mi să beau!”, tu poate ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie»” (In 4,10). Sunt cuvinte pe care Mântuitorul ni le adresează astăzi şi nouă.

În noi toţi există o „sete” profundă şi ascunsă, pe care nici o realitate din această lume nu reuşeşte să o potolească cu adevărat. Întâlnirea cu Cristos este cea care ne face să descoperim această sete şi, în acelaşi timp, reuşeşte să o potolească.

În viaţa noastră de credinţă, trebuie să se întâmple ceva similar cu ceea ce i s-a întâmplat samaritenei, un personaj cu care cred că ne asemănăm întrucâtva în multe privinţe. Samariteana este o femeie care simte povoara activităţilor şi a preocupărilor zilnice; este mereu neliniştită, mereu deziluzionată de anumite experienţe din trecut, mereu în căutarea a ceva nou. Şi iată că acel „ceva” este descoperit de femeia samariteană în persoana lui Isus; o persoană care „citeşte înăuntru”, chiar şi ceea ce s-ar dori să rămână ascuns, şi care totuşi nu judecă şi nici nu condamnă; o persoană care propune un mod diferit de a vedea viaţa şi problemele ei; o persoană care oferă un răspuns diferit la întrebările care există.

În faţa lui Isus, femeia samariteană uită de setea ei, îşi lasă vasul la fântână şi aleargă în cetate, ca să le comunice şi celorlalţi descoperirea sa.
Descoperirea lui Isus-Mesia devine mai importantă decât orice altceva. Întâlnirea personală cu Cristos, prin credinţă, schimbă totul.

Isus poate să ne schimbe pe noi dinăuntru, iar datorită acestei schimbări, totul apare diferit. A-l întâlni pe Cristos şi a recunoaşte în el pe „Mântuitorul” înseamnă a descoperi că „Domnul este cu adevărat în mijlocul nostru”.

Să reţinem cuvintele lui Cristos: „Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu…, tu poate ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie»” (In 4,10). Această apă vie pentru setea noastră este cuvântul lui Cristos; această apă vie este el însuşi, întrucât Isus ne descoperă iubirea lui Dumnezeu; şi este darul Duhului Sfânt, ca principiu activ de comuniune cu Dumnezeu.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău