Badea Constantin, badi’a Costică și Ion Tomozei sunt oieri din tată-n fiu, care de primăvara devreme până-n toamna târziu își duc viața în lunca Siretului. Lunca, inundată acum de la o zi la alta. O luncă imensă ce se transformă nervos într-o mare de apă maron-cenușie, învolburată și tulbure. Cinci suflete omenești, peste 300 de oi și capre, vaci, porci și cai au rămas prizonierii apelor. Ai apelor și disperării.
Peste dealul de la Săucești, în lunca Siretului, Elena și Constantin Lepădatu, împreună cu fiul lor Florin, și-au încropit o mică stână în care cresc peste 160 de oi. Cu ei sunt și badi’a Costică Ciubotaru și badea Ion Tomozei, ce îngrijesc alte 180 de capre și oi. Pe total vreo 340. În arșița soarelui, în bătaia ploilor, în vânt și praf, ei își duc neabătut viața de ciobani. Nu vor să plece. S-au gospodărit, și-au ridicat în mijlocul luncii o căbănuță în care gătesc, prepară cașul, se spală, mănâncă.
Au și vaci și găini, hrană lor zilnică, porci și cai. Din martie, de cum dă firul ierbii, și până cade primul fulg de nea, de ani de zile, de o viață, își duc traiul în „lunca de la Siretul din Deal”. Acum, au lăsat totul și s-au salvat. Și-au salvat viața, dar și oile. Cu greu.
„Am pierdut bătălia. Siretul e mai puternic decât noi.”
Sunt înconjurați de ape, dar liniștiți. „Cum o vrea Dumnezeu, de aici nu plecăm”, ne-a spus calm Elena Lepădatu. Pompierii au încercat să-i convingă să se salveze. Au refuzat timid, politicos, simplu.
„Fără oi nu plec nicăieri. Ele sunt viața mea, hrana mea, munca mea”, a adăugat și baciul-șef, Constantin. Miriștea se întinde pe kilometri, dar apele Siretului mușcă încet, dar sigur, din toate părțile. „Nu-i bai, am pus semne peste tot. Aici am un băț, mai încolo altul. Se ridică nivelul, dar la noi nu ajunge”, încearcă să convingă, sigură pe ea, femeia. Au auzit că vin apele. La radio și pe telefonul mobil.
„Au mai fost și altele, și n-am avut nimic. Mai trebuie să se ridice vreo doi metri ca să ajungă la noi”. În sufletul lor se duce o luptă continuă. Jandarmii sunt hotărâți să-i evacueze cu forța. Timpul trece greu, apele înaintează. Pe chipurile lor arse de soare se citește descumpănirea, deznădejdea.
„Cum să plecăm de aici? Unde las oile, cine le mulge, unde mai fac eu cașul în sat, cine le păzește? Vine apa, să ne ia, dar noi nu plecăm”, se tânguie și badi’a Costică, un om mai în vârstă, cioban din tată-n fiu, puțin șchiop de un picior. Ochii lor se uită în zare și caută soluții de scăpare. A lor dar, mai ales, a animalelor pe care le păstoresc. Pompierii și jandarmii se apropie de insulă în două bărci pneumatice.
„Salvați-ne căprițele și oile și venim și noi!”, strigă în disperare cu toții. Bătrânul plânge, femeia are și ea ochii în lacrimi, Siretul gonește, se umflă, oile simt și ele primejdia și încep să se agite, câinii se apucă de lătrat lung, picioarele sunt până la genunchi în ape. Un prim impuls și primul berbec e în barcă. Apoi al doilea, iar trei oi, un miel și trei iezi. Turma se duce toată către Siret. Se înghesuie în bărci. Numai într-una au intrat vreo 15. Singure și speriate. Ciobanii cască ochii și-și fac cruce, mirați. „Am trăit s-o văd și pe asta. Oile mele plimbate cu barca pe ape…”, spune descumpănit în fața naturii Constantin Lepădatu.
„Tată, am pierdut bătălia. Siretul e mai puternic decât noi… Hai să mergem și noi. Nu mai are rost. Mergem”, se aude și Florin, fiul lui, care cu greu a acceptat ideea că apa l-a învins. A stat tăcut pe mal și a privit Siretul. După ore de lămuriri, cei cinci ciobani, împreună cu animalele, se lăsau duși de ape, încet, în bărci, spre malul salvator. Salvarea lor a durat vreo două ore. Încet-încet, caprele, oile, berbecii, mieii și iezișorii au fost plimbați pe ape pe celălalt mal, spre pădure. Au rămas în luncă doar vacile, caii și porcii.
„Până mâine, că ne întoarcem. Nu stăm noi în sat și ele printre ape. Să treacă viitura și o luăm de la capăt”, spune hotărât unul dintre baci. Seara se lasă încet, iar Siretul își întunecă și el fața hidoasă. Luciul apei se întinde peste miriștea uscată. Și peste sufletele oamenilor prizonieri ai apelor și ai disperării.
