România este printre putinele tari din lume unde cetatenii sunt propietari de locuinte, indiferent daca locuiesc in rural sau urban. Procentul a crescut vertiginos dupa 1990, când statul a scos la vânzare peste 85 la suta din apartamentele in care locatarii erau chiriasi.
Legea care a reglementat aceste tranzactii avea prevazut in dispozitiv si anumite facilitati la cumparare: rate, credite avantajoase, delimitând clar spatiile de utilitate individuala si colective din respectiva cladire, drepturi si obligatii.
A fost un chilipir, mai ales ca a urmat o perioada de inflatie, banii au atins cotatii care faceau ca ratele sau returnarea creditelor sa fie un mizilic, deoarece toti devenisem milionari. O parte din fondul de locuinte achizitionat avea o vechime destul de mare, 40-50 de ani, insa cele mai multe se incadrau in “tineretea” unei constructii: 10-20 de ani.
Anii au trecut si, dupa cum se spune, pâna si fierul sau piatra inmagazineaza uzura, cele mai multe probleme au inceput sa apara la instalatiile de alimentare cu apa, la retelele de caldura sau de evcuare a apei menajere, dar si la acoperisuri, subsoluri etc.
Brusc, foarte multi proprietari, atunci când s-au confruntat cu asemenea probleme, au uitat ca sunt proprietari sau si-au declinat obligatiile, revendicând imperios interventia statului, a regiilor si companiilor de stat pentru a le face reparatiile in propriile case, in propria cladire unde domiciliaza impreuna cu alti vecini.
Prin contract s-au stabilit clar obligatiile partilor: in interior sunt raspunzatori locatarii, iar pâna la intrarea acestor instalatii in bloc, raspund de integritatea si repararea lor companiile si regiile. Când am cumparat apartamentele, le-am cumparat cu tot ceea ce exista, bun-rau, in ele, nu am cumparat numai zidurile si usile.
Degradarea, defectiunile aparute in blocuri au devenit tot atâtea motive de gâlceava, de certuri: cine plateste reparatiile? Eu nu, ala nu, nimeni nu recunoaste ca are obligatia sa contribuie financiar la aceste cheltuieli, de aici numeroase procese in instante, sicanari intre locatari si asociatiile de proprietari, sistari de apa, caldura, gaze.
Invatati, decenii de-a rândul, sa ne sufle cineva in ciorba, aztazi ne vine greu sa recunostem, sa ne asumam in totalitate titlul de proprietari. Proprietatea nu este doar un contract pe o hârtie, ea are continut material, de care suntem mândri când o achizitionam si ne loveste amnezia când trebuie sa batem un cui.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
