La începutul acestei saptamâni, am avut marea bucurie de a revedea pe micul ecran un actor fabulos, recent disparut dintre noi. E vorba despre Peter O’ Toole, marele meu preferat, dintotdeauna. Iar exclamatia de mai sus, de o sincera si totala admiratie, îi apartine unui modest personaj, o chelnerita, din filmul “Venus”. Programat pe TVR1 marti seara, desigur, ca un omagiu adus magnificului actor.
Peter O’Toole era unic, de un talent special si un farmec magnetic, nebun! Dupa ce l-ai vazut o data, era cu neputinta sa-l uiti. Înalt si foarte subtire, avea o eleganta aristocratica, iar în albastrul ochilor lui era ba o nota de nostima uimire, ironie fina, ba o umbra de melancolie, ba sclipiri dure si taioase. Privirea aceea stralucitoare, febrila, halucinanta din “Noaptea generalilor” sau cea bântuita de himere din “Don Quijote”, personaj cu care s-a contopit total. Pe buna dreptate, un critic de cinema avea sa spuna ca O’Toole avea “darul de a pune putin din Don Quijote în tot ce face”. De aceea era fascinant în toate rolurile sale, în Lawrence al Arabiei, în Henric al II-lea din “Beckett” si “Leul în iarna”, în Mr. Chips si câte altele.
Dar Peter O’Toole a fost, în primul rând, un mare îndragostit de teatru, jucând o multime de personaje celebre din piesele lui Shakespeare, începând cu Hamlet. Îsi motiva astfel aceasta iubire pentru scena: “Îmi place efemerul si urasc definitivul. Îmi place actoria clasica deoarece ai nevoie de un registru vocal precum un cântaret de opera, de miscare precum un balerin, plus de abilitatea de a juca si a-ti transforma întregul corp într-un instrument muzical la care poti cânta”. Dar sa revin la “Venus”, un film aproape testamentar, facut când avea 75 de ani, în 2006. Interpreteaza aici personajul unui actor, Maurice, care-si petrece mult timp în compania unui fost coleg, Ian, amuzându-se, facând glume, printre altele, despre starea lor precara de sanatate, mizeriile senectutii, amintindu-si lucruri dintr-o vreme apusa.
Sunt doi batrânei simpatici, care-si condimenteaza conversatiile cu câte un paharel de whisky si care, câteodata, schiteaza chiar niste pasi de dans împreuna, cum se întâmpla într-o savuroasa scena petrecuta într-o biserica. Dar viata lor tihnita si tabietoasa este tulburata de aparitia fetei nepoatei lui Ian, trimisa spre a-l îngriji pe batrânul unchi chinuit de sâcâitoare boli, cu neputintele aferente. Venita de la tara, fata, pe nume Jessie, este rurala rau de tot, vulgara, marginita, vesnic îmbufnata si mereu cu câte o sticla în mâna, caci e mare tragatoare la masea (aidoma, de altfel, multor surate de-ale ei, englezoaice).
Ian e distrus de imixtiunea acestei creaturi necioplite în viata lui, dar Maurice se arata cât se poate de încântat. Seducatorul de altadata (“savantul în sufletul femeilor”, dupa cum îl ironizau prietenii), începe sa o curteze pe “obraznicatura”, o duce sa-i arate frumusetile Londrei, la muzee, la teatru, apoi într-un atelier de pictura, ca sa pozeze. Pentru ca tarancutei prostute si vulgare îi umbla prin cap sa faca modelling, nici mai mult nici mai putin. Si frumusetea este ca, dupa un sir de peripetii, unele total dezagreabile, penibile (implicat fiind si un amorez de-al fetei), Maurice, ca un adevarat Pygmalion, reuseste sa o transforme pe Jessie, sa o sensibilizeze, sa-i scoata la iveala feminitatea, duiosia, compasiunea. Pentru ca fata îi va sta alaturi când el se îmbolnaveste grav, pâna în clipa când va muri.
Fericit, având-o alaturi pe Venus. Asa îi spunea el tinerei, dupa ce-i aratase, la muzeu, celebrul tablou cu “Venus în oglinda”. Dupa moartea lui Maurice, Ian si cu înca un prieten, într-o cafenea, citesc ziarul unde aparuse un articol despre fostul lor coleg, numarând rândurile care-i fusesera dedicate la necrolog. Si vine chelnerita, vede în ziar poza din tinerete a actorului, si zice, topita de emotie: “Vai, Doamne, cât era de frumos! ” Iar Ian încuviinteaza scurt, “da, era gorgeous”.
“Venus”, un film despre o ultima iubire, slefuit ca o bijuterie, un film de o miscatoare umanitate, tandru, tragic, tulburator. Cu un Petre O’Toole de neuitat.
