Ca să ne înţelegem, de la început, bărbatul este Picasso, nu e vorba despre un bărbat oarecare. Fără să fie prea arătos, cu un fizic mai curând ingrat, fiindcă era scund de statură, celebrul pictor spaniol a avut o viaţă plină de femei, care i-au fost muze, pe care le-a şi iubit, în felul său, dar le-a şi chinuit cum a putut el mai bine. Şi avea chiar o adevărată ştiinţă în arta de a le supune şi a le domina, era tipul despotic, de macho absolut.
Mic de statură, cu un cap pleşuv, după o anumită vârstă, dar extrem de vivace şi cu nişte ochi imenşi, arzători, ca tăciunele aprins, Picasso fascina femeile, subjugându-le total, fără drept de apel. E drept, însă, că şi el se schimba în funcţie de noua iubită din viaţa sa, pictura lui intra într-o nouă perioadă (albastră, roz, etc.), şi totul gravita, pentru o vreme, în jurul fericitei alese. Pe care o răsfăţa, o copleşea cu atenţii, până se plictisea. Atunci devenea violent sau total nepăsător, dispreţuitor.
Partea amuzantă este că-i plăcea teribil să fie disputat de aceste femei, care se şi luau la bătaie, uneori, o scenă de genul acesta, savuroasă, existând şi în filmul “Surviving Picasso” (cu Anthony Hopkins). Secvenţa respectivă îl arată pe pictor în atelierul său, lucrând cocoţat pe o scară, în timp ce la picioarele acesteia, amantele sale, Marie şi Dora, încinseseră o bătălie în toată regula, după ce-l somaseră pe Picasso să aleagă pe una dintre ele.
Dar el le-a lăsat să se descurce singure, şi se distra copios privindu-le, pentru că-l flata acest război al femeilor care se încăierau pentru el. Cine era învingătoare în luptă, rămânea cu el, cealaltă pleca. Dar Picasso avea grijă, cinic cum era, să-i facă o viaţă „minunată” biruitoarei, cerându-i supunere oarbă. Dacă era făcută pentru asta, fiindcă el împărţea femeile în două categorii: zeiţe ori preşuri. Depindea şi de ele, aşadar, ce alegeau să fie. Pentru că nu-i displăcea defel să fie şi înfruntat. Când Jacqueline, ultima soţie, mai tânără decât el cu 45 de ani îi spunea: ”Nu sunt de acord cu tine”, replica lui, plină de umor, era: „Chiar aşa? Atunci sunt încântat”. Iar Jacqueline l-a iubit atât de mult, încât, la treisprezece ani după moartea lui, nemaigăsindu-şi niciun rost, şi-a tras un glonte în cap.
Cu firea lui imposibilă, contradictorie, Picasso a făcut victime, două dintre iubitele lui au înnebunit, alte două s-au sinucis. „Femeile sunt maşini de suferit”, aşa zicea. Dar, ştia să fie şi generos, spunând că pe o femeie pe care o iubeşti, nu o laşi fără bani. Le cumpăra, aşadar, apartamente, case, le subvenţiona, le înzestra cu lucrări de-ale sale, etc.
Şi cât timp a trăit, a fost darnic cu toţi prietenii săi, ajutându-i în momente grele.
Dar mai puţini ştiu că Picasso, care „avea însingurarea şi înclinarea de cap a unui toreador în fruntea cortegiului la intrarea în arenă” (aşa îl vedea marea sa prietenă şi protectoare Gertrude Stein) era obsedat de moarte.
Se gândea mereu la moarte, ea fiind pentru el „singura femeie care nu te părăseşte niciodată”.
