Îmi plac oamenii care au firesc, naturaleţe, autenticitate, şi cred în adevăruri pentru care au suferit, au luptat pe cont popriu. Sunt singurele adevăruri care ne aparţin. Şi nu îmi plac oamenii care pun un zid între ei şi lume, se consideră atoateştiutori, emiţând, pe un ton foarte înalt, numai păreri “exhaustive”, expresie, în ultimă instanţă, a intoleranţei, a lipsei de înţelegere şi de respect faţă de ceilalţi.
Nu-mi plac, dar mă abţin să-i urăsc, pentru că ura degradează. Există apoi un tip de persoane care teoretizează în chip excesiv, părându-li-se că deţin în exclusivitate toate cheile de acces spre cunoaştere. Or, teoria strică omenia, vorba lui Gellu Naum. Aşa după cum viaţa se întoarce împotriva filosofiei, ca în piesele lui Dumitru Solomon avându-i ca eroi pe Socrate, Platon, Diogene, Erasmus.
Ideile trec, se decolorează, se demodează, oamenii rămân, recunoştea însuşi Camil Petrescu, autor al unui tratat despre noocraţie, mare iubitor de idei, de abstracţiuni. Dar ceea ce ar fi bine să nu se demodeze e caracterul omului, atitudinea sa demnă în faţa încercărilor vieţii. Să nu te laşi folosit de nimeni este un crez al meu, pe care l-am găsit formulat ca atare la Erasmus din Rotterdam, un “homo per se”.
Să ai tăria de caracter de a rămâne tu însuţi în orice împrejurare, să nu te trădezi pe tine, asta mi s-a părut important, dintotdeauna. M-am ferit mereu să servesc cauze care nu erau ale mele, deşi sunt altruistă din fire, idealistă şi doritoare de frăţie universală. Aşa scrie şi în zodia mea, eu fiind vărsătoare, un pic cu capul în nori, luată de aer, de visare. Dar îmi ţin picioarele bine înfipte în pământ atunci când ceva îmi lezează personalitatea, şi demnitatea, mai ales. Niciodată nu m-am lăsat umilită şi nu am făcut lucruri de care să-mi fie ruşine, lucruri grave, vreau să spun, pentru că am făcut şi destule greşeli, mai ales când m-am lăsat purtată de o anumită naivitate. Greşeli, nu şi josnicii.
Am greşit, de cele mai multe ori, neştiind să deosebesc duşmanii de prieteni, fiind prea deschisă, cu inima în palmă, dezgolită. Iar ceea ce mă supără este că nu m-am lecuit nici acum, chiar dacă am primit câteva usturătoare lecţii, de la alţii, de la viaţă. Dorind să întâlnesc doar binele, frumosul, armonia le caut chiar şi acolo unde ele nu sunt.
Pentru ca apoi să mă scutur de iluzii şi să fac mare haz de prostia căreia i-am căzut pradă. Oricum, îmi este în continuare destul de greu să văd întotdeauna limpede, să discern între adevăr şi fals, între cei care vor să mă atragă de partea lor (manevrându-mă) şi cei care-mi sunt cu adevărat prieteni. Încerc să văd dincolo de măşti, să rezist, să nu mă intereseze războaiele altora, să nu intru în raza unor influenţe nefaste, unor jocuri de interese necurate, într-un cuvânt, să nu mă las folosită.
