– interviu cu dl. Alexandru Bulai, fost detinut politic
– Domnule Bulai, la discutia preliminara pentru realizarea acestui interviu, îmi spuneati ca despre detinutii politici s-a scris mult dar nu întotdeauna s-a spus adevarul, s-a urmarit doar partea senzationala, pe la începutul anilor 90, dupa care s-a asternut uitarea. Acum, subiectul a ajuns iar pe primele pagini ale ziarelor, la televiziuni, tot cu lucruri minore, de exemplu despre tortionari, dar nu se vorbeste despre culpa sistemului, de implicarea procurorilor si mai ales a judecatorilor, iar vinovatii trebuie cautati de la Gheorghiu-Dej în jos, de la Ceausescu, de la capii Securitatii, Parchetelor, Tribunalelor. Au trecut peste douazeci de ani de la înfiitarea Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, spuneti-mi câteva din obiectivele care s-au îndeplinit, dar, sa vorbim si de ceea ce nu ati reutit sa faceti.
– Scopul Asociatiei noastre, a fostilor detinuti politici, a fost acela de a aduce în constiinta publica o marturie despre adevarata faaa a comunismului, despre faptul ca acesta a fost instaurat prin violenta, ca a existat o rezistenta autentica impotriva lui. Ca alaturi de victime si eroi exista calai si lasi, ca este nevoie de o instanta morala care sa stabileasca acest fapt, adica adevarul, pentru generatiile tinere. Poate ca aceasta ar vindeca din ranile trecutului si ne-ar ajuta pe toti sa ne recapatam demnitatea. Dar, pentru ca exista un dar, se stie ce s-a ales din Legea Ticu si din Legea lustratiei. In alta ordine de idei, ne-am luptat pentru adoptarea de catre Stat a unor masuri reparatorii, îndrumându-i pe cei îndreptatiti sa faca demersurile necesare. Cât priveste activitatea filialei din judetul nostru, cu gândul de a omagia martirii din acea vreme, am reusit sa ridicam un monument inscriptionat cu numele acestora, amplasat in Parcul Cancicov. Si la Tg.Ocna, unde a existat o închisoare pentru detinutii politici bolnavi de TBC, a fost ridicat un monument comemorativ.
Acuzatii fara argumente, condamnare fara probe
– Revenind la întrebarea pe care doream sa o enunt înca de la început, au trecut anii, amintirile s-au mai estompat, cum ati ajuns sa fiti condamnat?
– Ma asteptam la aceasta întrebare si vreau sa va spun ceva: colegul si prietenul meu, Florin Pavlovici, a scris o carte de memorii foarte interesanta si bine documentata, cu titlul ”Tortura pe întelesul tuturor”, în care apar si eu intr-un anume capitol. El spunea: ”Mi-a fost mai usor sa suport închisoarea decât sa vorbesc despre ea.” Si acum va ascult…
… în ce an ati fost arestat si care au fost acuzatiile?
– Am fost arestat în martie 1958, când eram la Facultatea de Medicina din Iasi, dupa ce terminasem Facultatea de Filozofie la Bucuresti. In 1956, eram ultimul an la filosofie, când s-au petrecut evenimentele din Ungaria. În mediile studentesti de la noi, a fost agitatie, se petrecea ceva si în tara, venise un oarecare dezghet dupa moartea lui Stalin, intelectualii, tinerii începeau sa aiba alte aspiratii, nu doar obiectivele stabilite de partidul unic. Eram atunci presedintele Asociatiei Studentilor de la Facultatea de Filozofie din Bucuresti si sef de promotie. Stateam în camin si aveam în camera un aparat de radio la care ascultam Radio NoviSad ce transmitea informatii zguduitoare din Budapesta. Studentii de acolo iesisera în strada, împreuna cu muncitorii de la uzina de autobuze. Eram foarte impresionati, încercam sa ne informam, discutam între noi. Trei studenti din anii mai mici, mai îndrazneti, au facut niste manifeste, care, pâna la urma, au constituit obiectul dosarului nostru din 1958.
– Pâna la urma care au fost acuzatiile?
– Aproape ca trebuie sa improvizez o motivatie. Evenimentele s-au precipitat, colegii nostri au distribuit manifestele prin oras, unele erau niste pamflete destul de suculente la adresa regimului, eu nu i-am încurajat, dar nici nu i-am descurajat, îi admiram pentru curajul lor, dar mi se parea ceva foarte pueril. Începusera însa urmaririle si arestarile. În perioada aceea, ma vedeam uneori cu Alexandru Ivasiuc, care, pe 30 octombrie a vrut sa organizeze un miting al studentilor, la Bucuresti. Ma cautase si pe mine, dar eram plecat acasa, la țara. El a fost arestat si probabil as fi avut aceeasi soarta. În timpul cercetarilor, cei trei colegi au fost presati sa declare ca le controlam activitatea, ca i-am ajutat si, pentru a se da greutate dosarului, m-au arestat.
– Când au batut la usa?
– De fapt nu au batut la usa, m-au luat de pe strada. Între timp, stiam ca eram urmarit, dar dadusem examen de admitere la Medicina la Iasi si eram student în anul I. În martie, într-una din zile, am fost cautat de un fost coleg, m-am întîlnit cu el, habar nu aveam de ce ma cauta, dar mi-am dat ulterior seama ca a fost o capcana. Dupa ce ne-am despartit, am fost flancat de doi securisti care mi-au spus ca trebuie sa merg cu ei pentru a da o declaratie. De la Iasi am fost dus la Galati – familia noastra este din Liesti –, au mai facut niste cercetari, dupa care m-au depus la Bucuresti, la Rahova, apoi la Uranus, pâna la proces.
Teroarea a fost distribuita în mod stiintific
– Ati avut parte de proces?
– Da, în doua termene, sentinta s-a dat foarte repede, ultimul fiind chiar în ziua în care am împlinit 24 de ani.
– Câti ani v-au dat?
– 15 ani de munca silnica. Acuzarea nu a avut probe clare, erau doar referiri la intentii si nu la fapte. Mi-am asumat totusi calitatea de adversar al regimului si nu le-am reprosat colegilor arestati înaintea mea ca ”m-au tras dupa ei”.
– Ati avut parte de aparare?
– Da, a fost un avocat din familie, însa apararea, pentru toti, a fost o farsa sinistra, ca de altfel procesul întreg. Ma uit acum ca se face atâta vâlva pentru câtiva tortionari, batrâni, hârbuiti, dar nu se vorbeste aproape deloc despre vinovatia justitiei militare. Am fost judecat de un tribunal militar, dar, în realitate, Securitatea comanda sentintele, instanta doar le pronunta public. Judecatorii aceia au fost o rusine nationala, mai mare ca tortionarii. Tortionarii erau niste brute, culesi din pleava societatii, fara educatie, fara nicio morala. M-a judecat un judecator care purta pistol la sold. Va dati seama în ce stare de teroare, timorare, frica, santaj, se traia. Fac o paranteza: când ne-au dus la Gherla, la munca, ne-au dat ceva hrana rece pe drum, împachetata în niste foi rupte dintr-un registru. Rubricile erau: total detinuti, din care, muncitori, studenti, intelectuali – preoti, ingineri, avocati, profesori. Se urmarea astfel ca teroarea sa fie distribuita în mod ”stiintific”, ca sa spun asa, în toate straturile societatii, sa existe sentimentul de teama, sa fie tinut tot sistemul social sub control.
– As dori sa ne oprim putin si asupa familiei, care a fost reactia? A avut de suferit?
– Nu traia decât mama mea, tatal meu a murit în 1941, pe front, la 31 de ani. Mama a ramas vaduva, avea aceeasi vârsta cu tata, si trei copii, eu eram cel mai mare. Cel mai mic avea un an. Foarte mult ne-a marcat faptul ca tata, învatator, fusese în miscarea lui Gusti, nationalista. Eera un tânar dascal entuziast, cânta la vioara, învatase si câteva cântece legionare în euforia aceea nationala, însa nu s-a implicat în politica. Dar a aparut si acest lucru în dosarul meu si a contat. Pentru ca, tata fiind mort, cei din comuna nu s-au gândit la consecinte si l-au declarat pe el sef de cuib legionar, când au fost strânsi cu usa. Aceasta declaratie a aparut în dosarul meu, desi, când tata a murit, nu aveam decât sapte ani si, dupa câte stiu, convingerile nu se transmit genetic. Ba mai mult, a aparut si în dosarul de cadre al sotiei mele, care nici nu se nascuse pe-atunci.
Gherla a fost iadul pe pamânt
– Ati fost condamnat definitiv. Unde ati fost ”cazat”?
– Am fost dus la Jilava, am stat acolo câteva luni, apoi la Gherla un an.În acea perioada se facusera multe arestari, Dej obtinuse retragerea trupelor sovietice din tara, dar, probabil, rusii cerusera niste garantii, iar regimul marise pedepsele politice foarte mult, veneau valuri de condamnati, eram extrem de multi în celule. La Gherla, într-o camera mica, eram 105 detinuti, cu paturi suprapuse, cu obloane la geam. Era înfiorator, o caldura sufocanta, sase luni nu am facut baie, aveam pielea ca de sarpe, m-am îmbolnavit. Noapte – zi, se faceau perchezitii, care erau o teroare, ne bateau fara nici un motiv, dar cel mai crunt era ca nu aveam aer, respiram cu rândul pe la încheieturile geamurilor, ale usilor. Dupa Gherla, pe cei mai tineri, considerati buni de munca, ne-au dus în Balta Brailei, la munci agricole si la construirea digului de la Salcia, la Strâmba. Ierni cumplite, mizerie, hrana proasta. Un grup important, din care am facut si eu parte, a fost dus la stuf, la taiat, recoltat si transportat, apoi la munci agricole la Periprava. A urmat un alt episod Gherla, am lucrat la fabrica de mobila. Am fost eliberat cu Decretul din 1964, dupa sase ani de detentie, cu câteva zile înainte de a împlini 30 de ani. Cei mai frumosi ani ai tineretii, i-am trait în puscariile comuniste.
– Am citit, am auzit ca se practica înfometarea, bataia. Povestiti-mi un ”meniu” dintr-o zi.
– Cel mai cumplit a fost la Gherla unde ni se dadea arpacas cu subproduse. Ce erau subprodusele? Erau intestine de animal, nici macar curatate. La Jilava, la fel, mâncare stricata. La munca, în Delta, am avut perioade cu mâncare mizerabila, salvarea noastra a fost ca s-a introdus carnea de cal. Gheorghiu-Dej a dat dispozitie sa fie scosi caii de la sate, de la CAP, venisera tractoarele. În Delta, când mergeam la carat stuf, cu fata acoperita de promoroaca, picioarele ne erau deja înghetate pâna la genunchi, ne dedublam, ne refugiam în ce aveam în minte. Mi-amintesc cum ne uitam la rasaritul soarelui care producea un efect de aurora boreala, eram cu studenti de la Cluj, lotul Volcinschi, cu I.D.Sârbu, cu doctorul Sebi Munteanu si doctorul Gordan si recitam versuri din Baudelaire. La prânz doar o bucatica de mamaliga si un bot de marmelada, îi ziceam înghetata cu fistic de marmelada. Gardienii primeau masa calda, în acel timp aveam si noi o pauza si cum, printre noi erau solisti de la Operele din Brasov, din Iasi, cu ani grei de închisoare, ne rezemam de glugile de stuf si cântam arii din opere, într-o stare de euforie ca înainte de moartea prin înghet. Sunt lucruri de necrezut astazi, chiar si pentru noi, daramite pentru cei tineri. Organismul are o capacitate de rezistenta de neînchipuit daca psihicul este puternic. Ma uitam cum oamenii care au cazut psihic au terminat cu viata. Câtiva au murit lânga mine.
Bataia ca stimulent, la gramada
– Primeati vizite, venea familia sa va vada?
– Nu. În sase ani de detentie, am avut dreptul de cinci ori la pachet. Trimiteam o carte postala acasa si le spuneam ca am dreptul la un pachet de cinci kilograme si la 400 de tigari, asta numai daca îti faceai norma. Asa aflau si ei câte ceva despre mine, adica: traiesc. Altfel, nu aveam voie sa comunicam cu familia.Bataia? La ordinea zilei. Era o bataie organizata si bataie la gramada. Era un fel de ”stimulent”, bataia ca defulare a gardienilor care se întreceau care bate mai mult, mai bine. Era un gardian cu un ciomag, îi zicea Hahau, cu el ne blagoslovea, de cele mai multe ori din senin, fara vreun motiv anume. La Periprava, am stat si la baraci, însa mai mult pe bac. Eram asa de slab, aveam sub 50 de kilograme la înaltimea de 1,80, încât se fereau sa ma loveasca de teama sa nu ma omoare.
– Închisoarea era pe bac?
– Nu mai aveau spatiu de cazare pentru câti eram si ne-au dus pe bacuri. Erau niste slepuri pentru cereale, de 150.000 tone, au pus în înterior niste rogojini si s-au montat paturi de fier, iar în mijloc o soba din chirpici. Atât. Dormeam câte doi în pat. A fost o perioada cumplita. Ne sculam la cinci dimineata, mergeam 10-12 kilometri pâna la punctul de lucru, la recoltat stuf. Stuful se recolteaza doar iarna. Eram aproape dezbracati, cu niste încaltari doar de forma si toata ziua stateam pe gheata sau în apa. Ajunsesem la limita. M-a salvat poate si faptul ca eram într-o brigada de intelectuali, avocati, profesori universitari, studenti si, dupa cum am relatat mai înainte, ne refugiam din realitatea de cosmar în exercitii mintale.
În toate locurile de detentie, când nu se putea iesi la lucru, era o adevarata sarbatoare sa asculti vorbind intelectuali ca dr.Sergiu Al-George, despre gramatica lui Panini, sau ca Alexandru Paleologu, despre Barbu sau Proust.
– În 1964 aai fost eliberat, când s-a produs reabilitarea?
– Dupa eliberare am venit la Bacau, unde se stabilisera mama si sora mea. Cum nu puteam sa profit de studiile avute, dupa sase luni de somaj, m-am angajat pe post de contabil si m-am înscris la Academia de Studii Economice din Iasi, la FF. Am facul si cursuri de specializare în informatica, dobândind calitatea de analist. În 1977, am solicitat reabilitarea mea, dar hotarârea judecatoreasca data de Tribunalul Militar din Bucuresti nu a avut nici un efect real. Ar fi fost important pentru mine, deoarece desi îndeplineam functia de sef de oficiu de calcul la Fabrica Proletarul, eram trecut pe functie de executie. Tot asa, sotia mea care lucra în învatamântul universitar, a predat ca lector timp de 12 ani, salarizata ca asistent si fara aprobarea de a se prezenta la vreun concurs de ocupare a postului, nici sa-si sustina teza de doctorat. Am avut probleme toata viata, însa, fiind o natura echilibrata, având o familie unita, am reusit sa supravietuim.
Condamnarea comunismului este formala si tardiva
– Am observat din discutia noastra ca nu sunteti un om razbunator, nu doriti neaparat ”moartea dusmanului”, vorbiti cu oarecare detasare despre acea perioada neagra din viata dumneavoastra.
– Este ceva ce tine de firea omului, de pregatirea lui spirituala, de educatia din familie. Ma straduiesc sa retin doar amintirile frumoase din viata, si, multumesc lui Dumnezeu sunt multe si lucrul acesta îmi da un somn bun…
– Care sunt amintirile frumoase, domnule Bulai?
– Din vremea aceea, oamenii de foarte buna calitate pe care i-am întâlnit. Mi-l amintesc si-l revad cu mare emotie pe Alexandru Zub, istoric, astazi academician, cu care am fost închis cam în aceeasi perioada si în aceleasi locuri. Mi-l amintesc pe Edgar Papu, un interlocutor ideal în chestiuni de literatura si filozofie, cu care m-am eliberat în aceeasi zi. Ii revad în minte pe câtiva dintre membrii lotului Noica, cu care m-am întâlnit în detentie, ca si pe membrii lotului Timisoara si multi alti studenti, astazi poate disparuti. Am stat cu preoti exemplari din toate confesiunile, care ne-au fost un sprijin moral si un exemplu, ofiteri cu un adevarat simt al onoarei si demnitatii. De aceea cred ca Nicolae Steinhartdt cu lucida stiinta si-a intitulat memoriile, buna parte din închisoare: ”Jurnalul fericirii”. Dar toate derapajele din istorie trebuie sa aiba si un recul, o revenire la matca. Suntem îngrijorati ca aceasta revenire întârzie nepermis de mult, este incompleta si eu nu cred ca o mai prind, la fel si multi ca mine. Revin la ce spuneam la începutul convorbirii noastre: condamnarea comunismului în România a fost o initiativa tardiva, fara urmari în plan politic, juridic, social, cu totul diferit fata de ce s-a petrecut în alte tari foste comuniste. Raul, stim cu totii, trebuie taiat din radacina daca vrem sa ajungem la pace sociala. Cred ca si scoala, biserica, presa, dar mai ales justitia, trebuie sa faca mai mult pentru aflarea adevarului.
– Îmi spuneati ca puteti ierta dar nu uitati…
– Pot sa uit anumite fapte, pot sa nu zabovesc cu gândul la lucrurile urâte, pot sa iert, dar nu uit, si socotesc ca toate aceste suferinte inutile si inumane trebuie cunoscute ca ele sa nu se mai repete.
