Într-un interviu dat de Umberto Eco, la împlinirea a trei decenii de la publicarea romanului său celebru „Numele trandafirului”, acesta face câteva comparaţii între vremea tinereţii sale şi timpul de acum. Vorbeşte despre diferenţa enormă dintre universitatea făcută de el şi cea de azi, de felul în care se studiau pe atunci umanioarele, dar nu este înclinat spre exagerări de genul vai, în ce deşert cultural trăim! Lui i se pare că dracul nu-i chiar aşa de negru, şi că afirmaţia potrivit căreia nimeni nu mai citeşte este foarte departe de adevăr. E o problemă de proporţie zice el.
Între timp, lumea a ajuns la 7 miliarde de locuitori faţă de 2, câte erau în timpul studenţiei sale, etc…. Şi când prin librării întâlneai doar câţiva oameni, în timp ce acum sunt sute de tineri care citesc, lesne de observat prin lanţurile de librării din ţările occidentale. Întrebat apoi dacă se teme de cartea electronică, Umberto Eco a răspuns că nu. Şi a dat exemplul avionului care nu a distrus trenul şi al fotografiei care nu a distrus pictura. S-a declarat de acord cu iPad-urile, argumentând că multe cărţi, începând cu manualele şi enciclopediile şcolare sunt masive, dificil de transportat.
În fine, a recunoscut că s-a înşelat susţinând că nu se poate citi romanul lui Tolstoi „Război şi pace” pe un ecran, şi că a fost foarte mulţumit când, după o călătorie de o lună în SUA nu s-a mai văzut nevoit să care kilograme grele de cărţi, ci doar câteva sute de grame pe iPad-ul lui. Avantajele tehnologiei de vârf şi binefacerile erei digitale, desigur. Dar orice bine are şi partea lui de rău. Cititul pe ecran nu e totuna cu acela pe hârtie, nu activează anumite părţi ale creierului.
Pe care, oricum, îl folosim la capacităţi foarte mici faţă de uriaşul său potenţial. Iar apelul prea des la Google, prin ceea ce se numeşte memorie exterioară, afectează buna funcţionare a memoriei normale. În urma acestei externalizări, ca să-i zicem aşa, s-a constatat că tinerii de azi, care stau cu ochii în calculatoare toată ziua şi butonează nonstop pe tot felul de device-uri, au o memorie mult mai proastă decât părinţii şi bunicii lor.
Aşa că, tot cititul clasic e cel mai bun, mai ales când este vorba despre literatură, despre beletristică, mai precis, pe care o citim nu ca să ne informăm, să aflăm, ci ca să simţim, să vibrăm.
Există o plăcere a lecturii, un ceremonial al ei, în care se stabileşte o relaţie intimă cu o carte ţinută în mâini. O plăcere pe care ne-o putem oferi singuri, de câte ori dorim asta. Şi e bine, e profitabil să o facem cât mai des cu putinţă. Nu doar într-o zi, declarată, pompos, a „cititului”, după cum am auzit că a propus, recent, o doamnă parlamentar. Ceea ce-i o bazaconie, dar nu mă miră, că de astea nu ducem defel lipsă.
