Andrei Oişteanu, cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor, a primit în 2011 premiul U.S.R. pentru volumul „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură”. Conceput ca un amplu studiu privind utilizarea substanţelor psihotrope în istoria culturală şi literară a României, cartea este prima de o asemenea anvergură întreprinsă pe terenul culturii române, unde tematica folosirii narcoticelor, intens tabuizată până în 1990, este abordată într-o manieră inedită, ce va modifica, probabil, configuraţia câtorva capitole din istoria literaturii române. Oişteanu oferă exemple de mari scriitori români care au recurs la substanţe halucinogene. Cităm din cuprinsul lucrării: Fumigaţii de canabis şi alte plante halucinogene.
De la Herodot la Strabon • Dimitrie Cantemir: „Suc de mac şi alte stupefiante” • Al. Odobescu: Supradoza de morfină • Mateiu Caragiale: Opium şi canabis la Curtea-Veche • Ion Barbu: Eterul cotidian şi cocaina săptamânală • Emil Botta: „Lecţia de opium” • Eliade în India: Opium şi canabis •Emil Cioran: „Calmante să-mi domolesc indignarea” • Eugène Ionesco: „Injecţii să dea la cap spaimei” • Culianu: Manipularea viselor prin stupefiante • Mircea Cărtărescu în zodia macului… Istoricul aduce în sprijinul afirmaţiilor sale diferite scrieri în care autorii îşi mărturisesc dependenţa faţă de substanţe ca opiumul, laudanum, morfină, extracte din mătrăgună, seminţe de mac, haşiş şi cannabis.
Dependenţa lui Alexandru Odobescu de morfină, de exemplu, este sugerată şi asemuită cu actul erotic, într-una dintre scrisorile către soţie: „Eu nu sunt morfină, ci ceva mai mult mai bun, care va servi la injecţii şi, pentru a le face, există gata pregătit un ac frumos şi gros, care te va penetra, nu mai puţin ca morfina.” Daniil Scavinschi, pe care Eminescu îl numeşte în Epigonii „Daniil cel mic şi trist”, este un poet a cărui sinucidere a fost surprinsă de Costache Negruzzi, martor al întâmplării: „Apoi Scavinski luă o lingură, o umplu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. În stecluţă era opiu. Se lăsă pe o perină şi…”.
Consumul de stupefiante în lumea literaturii româneşti are continuitate interbelică şi postbelică. Autorul menţionează nume precum Emil Botta şi Ion Barbu. Argumentele sunt susţinute şi de jurnalul lui Arşavir Acterian, care face trimiteri la Emil Bota: „În bârlogul în care se încuie s…t îl surprind răvăşit, prăbuşit, cu o voce cavernosă parcă ţâşnită dinlăuntrul lui, încât cu greu percep ce spune. s…t L-am descoperit cu greutate mai deunăzi în singurătate şi tăcere, respirând cu mare dificultate, bând totuşi cafele cu căni mari şi fumând ca un posedat, rebel oricărui sfat şi oricărei asistente”.
Un alt mare scriitor român amintit de studiul lui Andrei Oişteanu este Eugen Ionescu, a cărui dependenţă de alcool este de notorietate în lumea filosofilor şi eseiştilor români. Emil Cioran aminteşte în scrierile sale: „Eugen îmi telefonează din Lucernă, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E oră 10 dimineaţă şi îmi spune că nu mai rezistă; că nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac că să trăiesc s…t Eu însă nu beau, şi i-am spus lui Eugen că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern.” Au existat şi autori români care au utilizat drogurile în scopuri mai degrabă spirituale. Un exemplu în acest sens este Mircea Eliade, consumator de cannabis şi opium. Eliade vorbeşte îndeosebi despre „tufe de bhang” (Cannabis Indica) „ale căror frunze fierte sau fumate într-o hooka de lemn produc o toropeală mult gustată de sadhus, căci se spune că facilitează concentrarea mentală şi clarifică meditaţia”.
În istoria literaturii universale găsim şi alţi scriitori care au experimentat diferite tipuri de narcotice. Aldous Huxley a scris The Doors of Perception sub influenţa mescalinei, care i-au oferit halucinaţiile ajutătoare pentru inspiraţie. Charles de Baudelaire a făcut parte din Club de Hachichins, adică un club al iubitorilor de haşiş, unde „colegi” îi erau şi Alexandre Dumas sau Eugène Delacroix. Hunter S. Thompson a experimentat toate drogurile pe lista creaţiei lui. Ken Kesey s-a ajutat de multe pentru actul creaţiei cu marijuana, ciuperci şi alcool. Robert Louis Stevenson a scris „The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde” sub influenţa unei doze de cocaină care a avut efect şase zile. Stephen King a recunoscut că unul dintre viciile sale a fost cocaina, care i-a creat o adevărată dependenţă.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.