Prin parabola fariseului mândru şi a vameşului căit, Isus denunţă comportamentul acelora „care se cred drepţi şi îi dispreţuiesc în inima lor pe ceilalţi”. Prin intermediul celor două personaje, fariseul şi vameşul, Isus vrea să ne arate cum este Dumnezeu şi cum suntem noi, oamenii.
Cum este fariseul? În rugăciunea lui nu cere nimic. Doar vorbeşte şi adulează eu-l propriu. Eu şi iarăşi eu… Îi judecă pe ceilalţi; se consideră drept, bun, sfânt. Nu există loc pentru Dumnezeu în viaţa sa. Eu-l propriu ocupă tot.
Fariseul a ieşit din templu aşa cum a intrat: plin de sine, dar gol de Dumnezeu.
Lui Isus nu-i place această atitudine fariseică, de aceea spune: „Vai de cei care se cred drepţi şi îi dispreţuiesc pe ceilalţi”. Există şi azi oameni care se cred drepţi şi îi dispreţuiesc pe ceilalţi? Da.
Fiecare dintre noi face lucruri bune. Ne îngrijim de familia noastră. Ne educăm copii. Venim duminica la biserică. Postim. Studiem Biblia. Suntem aproape la fel de buni, ca fariseul. Dar niciodată nu venim la biserică pentru a cânta meritele şi laudele proprii. Venim pentru a cânta laudă lui Dumnezeu. Nu venim pentru a-i pasa factura lui Dumnezeu, cerându-i să ne plătească munca. Nu venim pentru a-i spune că suntem diferiţi de cei care nu vin. Dumnezeu singur cunoaşte inimile noastre şi ale lor.
Pe mine mă preocupă lucrurile bune pe care trebuie să le fac, mă dor lucrurile bune pe care nu le fac, păcatele pe care le comit, de aceea vin la biserică, nu ca fariseul încrezut, ci ca vameşul căit. Nu privesc la greşelile celorlalţi, ci privesc la mine, cerşetor permanent al iertării lui Dumnezeu.
Nimeni nu este drept în faţa lui Dumnezeu, dar toţi suntem îndreptăţiţi, dacă ne recunoaştem vameşi păcătoşi, răscumpăraţi de crucea lui Cristos.
Cu toţii suntem chemaţi să ne identificăm cu vameşul căit, să implorăm mila lui Dumnezeu, să lăsăm greutăţile noastre în mâinile lui, să nu ne simţim dispreţuiţi, ci iubiţi de el, să uităm de mâinile noastre goale şi să-l lăsăm pe Dumnezeu să le umple.
Oamenii plini de sine, fariseii, împlinitorii legii, oamenii-instituţie, bucăţi de perfecţiune, nu îl invocă pe Dumnezeu. Ei se roagă doar în faţa eu-lui propriu. Vorbesc doar de ei, conştiinţa nu-i acuză de nimic, îşi amintesc doar faptele lor bune. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca ceilalţi. Ei rostesc doar litania insuportabilă a propriilor merite. Nu au nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi nici de a celorlalţi… Fariseul are o suflare care miroase. Observăm aceasta atunci când deschide gura pentru a se ruga. Mulţumirea sa este stricată de atitudinea de superioritate şi de dispreţ pe care le ia în raport cu alţii. Până şi „virtuţile” sale emană un miros greu suportabil, pentru că sunt prezentate ca titlu de merit, ca o revendicare în faţa lui Dumnezeu, şi însoţite de un act de acuzare în privinţa altora.
Rugăciunea vameşului însă este autentică. Rugăciunea trebuie să fie centrată pe Dumnezeu. El este originea, scopul şi finalitatea vieţii noastre. Egoismul propriu trebuie să moară pentru ca Duhul să vorbească prin noi. Rugăciunea trebuie să producă o schimbare în viaţa mea. A mă ruga nu înseamnă a voi să schimb gândul lui Dumnezeu, planul său; a mă ruga înseamnă să mă schimb eu, să devin mai bun.
Pr. Iulian Robu, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sfântul Nicolae” Bacău
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
