Parabola bogatului şi a lui Lazăr

Evanghelia duminicii a XXVI-a de peste an ne prezintă o parabolă de mare actualitate: parabola bogatului şi a lui Lazăr cel sărac. Această parabolă a destinelor dramatice, aşa cum a fost ea numită, a inspirat, din Evul Mediu şi până în epoca modernă, mulţi poeţi şi dramaturgi, oferindu-le o cheie de interpretare a istoriei omului. Însă parabola se prezintă mai ales ca o prefigurare a unor situaţii care se vor verifica în viaţa viitoare pentru cei care fac din bogăţii propriul lor „dumnezeu”.

Protagoniştii parabolei sunt două oameni cu un destin pământesc opus: unul este bogat, trăindu-şi viaţa în bucurie, îmbrăcat în veşminte luxoase şi benchetuind în compania prietenilor; celălalt este mai sărac decât un cerşetor, pentru că este neajutorat şi bolnav, zăcând înaintea uşii bogatului.

Parabola este structurată pe două planuri: în primul plan, acţiunea are loc pe pământ; în cel de-al doilea plan al parabolei, acţiunea se desfăşoară în ceruri, acolo unde, după logica fericirilor, o soartă cu totul diferită este rezervată celor buni şi celor răi. Astfel, bogatul care „a primit cele bune în viaţă” (Lc 16,25), punându-şi toată speranţa în lux şi bogăţie, va suferi cumplit în văpaia infernului, în timp ce Lazăr cel sărac şi cerşetor, primind în viaţă „cele rele”, dar trăind în dreptatea lui Dumnezeu, va fi primit în „sânul lui Abraham” şi va fi înălţat la vederea lui Dumnezeu.

Fiind aruncat în iad, bogatul realizează că greşeala sa a fost aceea de a nu acorda nici o atenţie semenului său şi, de aceea, încearcă să o repare întrucâtva, rugându-l pe Abraham să-l trimită pe Lazăr acasă la fraţii săi, ca să le atragă atenţia. Însă răspunsul lui Abraham îi arată cum trebuie să fie adevărata credinţă: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor crede, chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Lc 16,31). Ce înseamnă acest lucru? Credinţa noastră nu se fundamentează pe minuni sau apariţii cereşti – ele pot cel mult să ne întărească în credinţă, nicidecum să o fundamenteze –, pentru că unicul fundament al credinţei noastre trebuie să fie persoana lui Cristos. Cine nu crede în el, nu crede cu adevărat nici în apariţii sau minuni.

Dacă primul cadru al parabolei ne este cât se poate de familiar, nu putem spune acelaşi lucru şi despre cel de-al doilea. Dacă vorbim cu oamenii de astăzi despre realităţi precum: cerul, iadul, îngerii, diavolul, învierea morţilor sau viaţa veşnică, mulţi vor spune că acestea sunt simple poveşti sau mituri de care omul modern s-a eliberat de mult timp. A mai crede astăzi în aceste realităţi înseamnă a fi catalogat drept tradiţionalist sau om învechit. Dacă privim în istoria formării adevărurilor de credinţă, putem observa că ereziile care au apărut de-a lungul timpului urmează într-un anumit fel ordinea articolelor din Crezul apostolic.

Astfel, a fost pusă în discuţie mai întâi Sfânta Treime, apoi Isus Cristos, sfânta Fecioară Maria, Duhul Sfânt, iar în timpurile moderne, Biserica. Se pare că astăzi, ereziile postmoderne atacă tocmai aceste ultime articole din Crez: împărtăşirea sfinţilor, învierea morţilor şi viaţa cea veşnică. Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia asupra acestui aspect şi afirmă cu tărie că toate aceste realităţi există, iar noi, în calitate de creştini, nu trebuie să uităm acest lucru. A nega evidenţa acestor adevăruri înseamnă a nega însăşi existenţa lui Dumnezeu.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău