Trăim într-o plutocraţie cleptocratică?

Henry Louis Mencken, critic social, satirist şi scriitor american îmi spune, fermecător, că „Orice om decent este ruşinat de guvernul său”. Mie, de pildă, îmi vine să intru în pământ, de ruşine, atunci când mă gândesc la toate guvernele României. Dar nu din cauză că aş fi prea decent… Mi-am aruncat ochii peste diferite tipuri de guvernare existente în istorie şi-am încercat să văd de care mi s-ar lipi sufletul…

Meritocraţia. Imperiului Mongol şi-a cucerit prestigiul datorită organizării impecabile a armatei hanilor, una în care funcţiile cele mai de seamă nu erau rezervate exclusiv aristocraţilor, ca în desuetul sistem occidental (sistem care avea sa dăinuie până la Revolutia franceză din 1789). În armata mongolă, fiecare soldat avea în raniţă bastonul de mareşal.

Cei mai mulţi dintre generalii lui Genghis Han aveau o origine umilă. Şi regimul lui Napoleon a fost o meritocraţie. Astăzi, Singapore revendică o asemenea formă de guvernare.

Diarhia. Exemple: forţe militare precum Sparta, civilizaţii precum Cartagina, Roma (care, în epoca republicană a fost condusă efectiv de doi consuli, iar în epoca imperială a păstrat aceste posturi, cel puţin nominal, ca funcţii supreme în stat), Imperiul Inca. În zilele noastre, singurul stat din lume care are doi şefi de stat este Andorra. Ar mai fi România, cu Băsescu şi Ponta, dar aici nu conduce niciunul.

Cleptocraţia. Într-o cleptocraţie, cei ce ajung la putere sunt adesea săraci lipiţi pământului, dar, odată ajunşi în vârf, fac tot posibilul să se îmbogăţească, punând bazele unui sistem de corupţie generalizată, cu ajutorul căruia se menţin la putere.

A fost cazul multor regate din antichitate, dar şi al republicilor sud-americane, unde dictatorii s-au succedat într-un ritm ameţitor, mai ales în secolul al XIX-lea, rămânând la guvernare atâta vreme cât reuşeau să fure suficient de mult pentru a-i ţine în frâu pe eventualii rivali. Vă sună familiar?…

Plutocraţia. Deşi nimeni nu recunoaşte oficial, multe dintre statele importante ale lumii sunt astăzi nişte plutocraţii deghizate sub masca democraţiei reprezentative. Plutocraţia consacrată este cea în care cei mai bogaţi membri ai societăţii deţin puterea, iar inechitatea economică atinge cote ridicate.

În Evul Mediu, republicile italiene, precum Genova, Florenţa sau Veneţia erau plutocraţii, în vreme ce acelaşi regim l-au avut Cartagina şi unele oraşe greceşti, în antichitate.

Exilarhia. Formă de guvernare, de obicei monarhică sau teocratică. Exilarhul beneficiază doar de o putere care-i este conferită pe considerente onorifice sau culturale. Un exemplu de exilarhie este diaspora tibetană, condusă de Dalai Lama.

Ochlocraţia. Este o forma de guvernare în care puterea este exercitată, într-o mai mică sau mai mare măsură, de către „gloată”, acesta fiind şi sensul grecesc al termenului. Orice dispută socială este rezolvată pe principiul „forţa face legea”. În gândirea politică a Greciei timpurii, ochlocraţia era considerată o forma rea de guvernare, fiindcă guvernul acţionează doar în interes propriu, nu în interesul comunităţii.

Minarhismul. Principiul fundamental al acestei forme de guvernare îl reprezintă implicarea minimă a statului în societate, singura forma permisă de amestec in viaţa individului fiind aceea de a-l apăra, în faţa unei eventuale agresiuni. Adepţii acestui tip de stat, testat în unele comunităţi din Lumea Nouă, de protestanţii de origine anglo-saxonă sau scandinavă, cred că ar trebui să existe doar forţe reduse de armată şi poliţie şi o justiţie extrem de simplă, dar, în egală măsură, eficientă.

Etnocraţia. Considerată prin definiţie non-democratică, etnocraţia presupune deţinerea puterii de către un anumit grup etnic, care se impune, în detrimentul altora. De multe ori, acest grup etnic este chiar minoritar, dar îşi impune voinţa prin forţă, încălcând drepturile omului şi recurgând la represiune. Etnocraţia era idealul lui Hitler.

Timocraţia. Un stat care nu există şi care, probabil, nu va exista niciodată, dar care era idealul de guvernare propovăduit de Platon, la care a tins, între alţii, Pericle. Numai cetăţenii cu stare pot participa la guvernare, dar trebuie să o facă în interesul celorlalţi, mai puţin dotaţi financiar.

Aceşti „despoţi luminaţi” trebuie să dovedească o totală înclinaţie spre justiţie, onoare şi cinste, respectând aceste principii şi asigurându-se că nimeni, în statul condus de ei nu le încalcă.

Ar mai fi… democraţia, cea despre care Churchill zice că este un sistem politic prost, însă este cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum.

E sistemul care mă face să intru cotidian de ruşine în pământ, dar, fiind ce-l mai bun… Dacă ar fi să alegeţi, dacă aţi putea alege, dumneavoastră în ce sistem de guvernare, în afată de plutocraţia cleptocratică românească, aţi dori să fiinţaţi?