Sunt in parc. E liniste, e dimineata, e aproape pustiu. Imi fac de treaba cu camera foto pe o alee.
In fata mea un batrânel paseste grabit. E genul acela de om caruia nu-i ghicesti adevarata vârsta, nici dupa haine, nici dupa trasaturi si nici dupa mers. Doar banuiesti ca e trecut prin viata.
Barbatul nu merge cu capul in pamânt, ci se uita curios peste tot. Pâna când vede deasupra capului sau un “norocel”, acel puf de papadie care zboara purtat de curenti si care este prins de copii, scuipat si bagat in sân, sa le poarte noroc.
Batrânelul s-a oprit, si-a facut vânt si a sarit sa-l prinda. N-a reusit sa-l ajunga. Poate din acest motiv s-a si dezechilibrat si era sa cada.
A plecat, apoi, schiopatând putin, spre iesirea din parc.
Batrânetea nu vine atunci când considera cei din jur ca te-au ajuns anii. Batrân devii atunci când decizi ca nu mai poti face lucruri copilaresti, ca nu te mai poti juca si te inchizi intr-o carapace pentru ca asa considera unii ca ar trebui sa te porti la vârsta ta.
