Mitologia greacă ne spune că Menta a fost o nimfă, o mireasă divină. Se numea Minthi, era copila lui Cocyt, Râul Plângerii, şi unul din amorurile lui Hades, zeul, împărăţiei subpământene, fiul lui Cronos şi al Rheei.
Legenda spune că Minthi s-ar fi lăudat tovarăşelor sale, nimfele-naiade din Ilia, că ea e mai frumoasă decât Persefona, soaţa şi regina lui Hades. Persefona a aflat de iubirea interzisă a soţului său pentru Minthi şi s-a plâns mamei sale, Demeter, zeiţa cerealelor.
Cele două zeiţe ar fi prefăcut-o pe hetaira lui Hades într-o buruiană neînsemnată. Buruiană, căreia, însă, stăpânul lumii subpământene, sfâşiat de regrete, i-a dăruit o mireasmă divină şi ceva din puterile tainice ale Afroditei. Aşa se face că Minthi, prefăcută în mentă, păstrează până astăzi, sublimate, mireasma, savoarea şi vraja unei iubiri divine. În Grecia există chiar şi un munte care păstrează amintirea acestei iubiri: muntele Mentei, de lângă Pylos, patria înţeleptului rege Nestor. Ştim asta şi de la istoricul Strabon: „Nu departe de Pylos, spre răsărit, se află muntele Minthei, numit aşa după nimfa despre care miturile spun că a fost hetaira lui Hades, pe care Persefona a călcat-o în picioare şi a prefăcut-o în menta noastră de grădină…”
Naturiştii ne recomandă menta obsesiv, de parcă ar fi un panaceu. Bogată în vitaminele A, C, B 12, tiamină şi acid folic, dar şi în minerale, se numără printre cele mai sănătoase ierburi aromatice. Încă din Antichitate, menta era folosită ca remediu pentru indigestie, stări de balonare sau în toxiinfecţiile alimentare, fapt deloc surprinzător, având în vedere proprietăţile sale antiemetice (combate stările de vomă), antiseptice (previne şi combate infecţiile tubului digestiv) şi antispastice (relaxează muşchii netezi din componenţa peretelui intestinal). Menta stimulează eliberarea bilei în duoden, calmând colicile biliare, acţionează şi ca detoxifiant al ficatului. Se zice că, datorită conţinutului crescut de antioxidanţi (vitaminele A, C, seleniu), menta are şi rol anticancerigen. Inhalaţiile de mentă reduc congestia nazală şi uşurează respiraţia. În plus, e foarte utilă în prevenirea şi combaterea crizelor de astm bronşic, datorită acidului rozmarinic pe care îl conţine. Are efect antiinflamator şi bronhodilatator, determinând scăderea producţiei de leucotriene (substanţe proinflamatorii) şi eliberarea de prostacicline antiinflamatorii care menţin deschise căile aeriene.
Aşadar, am privit menta din două perspective: ca… mireasă divină şi ca medicament. Schimbând perspectiva, amintim că una dintre cele mai cunoscute expresii la români este a freca menta, cu înţelesul de lene, comoditate, muncă în dorul lelii…În dicţionare întâlnim expresiile: a freca menta / mangalul / manganul, ceea ce înseamnă a fi leneş / puturos, a pierde timpul de pomană. Presa e foarte generoasă cu folosirea expresiei… Ponta freacă menta la Palatul „Victoria”, Băsescu imită gestul la Cotroceni, parlamentarii în Dealul Mitropoliei, cei mai mulţi bugetari umblă şi ei tot cu fofârlica, făcând din frecatul mentei o adevărată artă birocratică.
În Grecia antică exista obiceiul ca masa pe care se servea mâncarea să fie frecată cu frunze de mentă pentru a-i da un miros plăcut. Atunci când grecii din Fanar au ajuns şi la noi, n-au venit singuri: au adus şi obiceiul frecării mesei cu mentă. Sensibile la nou, familiile de români cu ştaif au preluat imediat obiceiul grecesc. Mulţi slujitori preferau însă frecatul meselor cu mentă, ore în şir, în locul muncilor dificile. Unii frecau menta cât era ziulica de mare. Cu timpul, balcanicul obicei al frecării mentei, la figurat, a devenit o genă naţională, de vreme ce şi la urne îi alegem pe cei care fentează munca autentică.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
